Sociologul italian, Luca Vincenti, cel care a lansat și la Arad cartea „Bandele de stradă” a postat o descriere a genovezului” Picasso: “Geniu nemuritor al picturii cubiste si semiotice”, pe pagina de Facebook.
Astfel putem vedem cum privește un sociolog italian munca pictorului cu origini genoveze:
„Picasso, Pablo Picasso are origini genoveze, mai precis în Sori, un mic oraș în apropiere de Genova, la doar câțiva kilometri, unde chiar și familia lui Frank Sinatra își are rădăcinile. Astăzi aș vrea să vorbesc despre conaționalul meu, “Picasso”, dar din perspectiva sociologului și nu a criticului de artă, pentru ca nu sunt și nici nu as avea succes.
Picasso este cu siguranţă pictorul cel mai expresiv al cubismului, *curent artistic* care interpretează cel mai bine sentimentul de fragmentare *care se desfăşoară în fiinţa umană și în societatea tayloristă industrială din anul 900*.
“Pablo”, rebel și “sincretic” în pictura lui exprimă foarte mult sentimentul post-modern al civilizației noastre, unind ceea ce nu este posibil să se unească atât de ușor la nivel “politic”; om cu om și părțile lui. Acest lucru se datorează complexității sociale a momentului.
Daca pe de o parte Leonardo da Vinci vedea în pictura sa (in mod optimist, tinand cont de timp ) omul în centrul universului (omul Vitruvian ) exprimat ca individ in INDIVIDUALITATEA sa, omul in viziunea lui Picasso este din punct de vedere antropologic diferit. Leonardo are credință în rațiune și în știință, Picasso a pierdut această credință. Pictura lui “Pablo” exprimă un om comprimat în care colectivul, masa, puterea au un rol decisiv asupra voinței libere a omului. Omul lui Picasso reprezintă “mai mulți indivizi într-unul singur” (Pirandello în literatură a reprezentat aceeași formă umană) și aici este Cubismul care exprimă VERSIUNEA POLIMORFA A OMULUI.
Omul lui Picasso este o un „co-individ”, cu mai multe fete si fragmente, o „fiinta umană”, a caror parti se află împreună “cu forța”, lipite, in mod figurativ, bineinteles, cu “clei”. Cu toate acestea, acest om EXISTĂ și este o expresie practică a picturii CUBISTE și reprezentarea socială a perioadei anilor 900.
Omul, omul lui Picasso, este un om “prismatic” și “multi-fațetat”, iar pictura pentru Pablo este cel mai bun instrument pentru a netezi și a lega diferite părți; „Diferitele Subiectivitati“ într-o conștiință colectivă a perioadei istorice, care pe de o parte unește oamenii în termeni macroscopici ( conform logicii de mari credinte sau ideologii), dar totodata ii împarte pe oameni, deoarece au viziuni diferite, aflate în conflict. Atunci Pablo nu renunță și UNESTE!
“Pablo” o face cât de bine poate; o face la nivel semiotic, prin cubism, unde piesele sunt un semn pe un alt semn, care dialogheaza într-o manieră armonios conflictuală.
În pictura, artistul unește oamenii diferiti. Alteori Picasso unește -împarte același om, în diferite părți și prezintă diferitele perspective (identitare și pictoriale) într-un joc semiotic, proxemic, prin intermediul “cubismului”.
O uniune magnifică forțată,o încântătoare armonie , în care părțile individuale ale “întregului” intră fortat în armonia de a fi “împreună”. Omul fragmentat al lui Picasso este unificat prin metoda multilaterală a “cubului”; diferența dintre părți trebuie să fie împreună pe planul pictorial, dar este evident că ceea ce el exprimă îl percepe din punct de vedere pictorial la nivelul societatii și din punct de vedere “politic” și “ideologic”. Cubismul nu este decât o metaforă ilustrativă în care Picasso exprimă un sentiment uman “polimorfic”. Omenirea înțeleasa în complexitatea sa ideologică, omenirea înțeleasă în multitudinea complexă și relativitatea valorilor. Omul îngust în spații trebuie să împartă același spațiu proxemic pe “pământ”, dar în realitate această coexistență pare a fi conflictuală și forțată. La puțin timp după aceea, au izbucnit marile războaie si evadarea populatiei, dezmembrarea și distrugerea spațiilor convenționale bine definite! Cubismul lui Picasso a câștigat, ființa umană a pierdut”.