Vameşul din judeţul Arad care s-a reinventat şi, în timpul liber, se numeşte Baci Ghiuri a lu’ Hămfău ne dezvăluie o nouă poveste. Ioan Alexandru Ardelean (62 de ani) a creat un personaj care i-a adus faimă. Totul a început în 2008, când acesta a candidat pentru funcţia de primar în localitatea natală, Macea. Contracandidatul lui de atunci avea un talent, acela de a cânta din frunză, deci s-a gândit şi el să facă ceva deosebit. Aşa a creat personjul „Baci Ghiuri a lu’ Hămfău“.
Povestea de acum:
BACI GHIURI A LUʼHĂMFĂUʼ ȘI OLĂRITUʼ
Drajii mnei, iaca stând io aci la mine suʼnuc c-o șoală cu vin ʼnăinte, pus din uăluʼmneu di pământ, m-aduc aminte di pă vremea când am avut tătă casa plină di oale, laboșe, am avut ș-o străcurătoare-îmi pare c-o am ș-amu, tătiefăcute din pământ, casa–n care viețuia mieratăt di pământ, caldă iarna și rece vara.
Pă vremea când ieram pruncălău, on frate di-a luʼtata,luʼtata, m-aduc aminte că făciaoale, finjele-șoale din pământ, iară pă mine mătrimitias ă-iaduc pământ galbăn, nu orice fel di pământ galbăn, nu maunuʼanumeși din locanume. Io, doară iera fratileluʼmoșuʼmneu,ascultam di iel și când îi trăbuia meream la iel, luam căruțuʼlui și-ia duciam pământ galbăn.
MoșuʼMiron, ai estaiera numile lui, tare să bucura când aduci ampământuʼ, îl lua, să uita la iel, îl freca-n pălmile lui mari și bătucite pline di crepături, apoi îl aducia la nas și închizând uăchii trăjiapănasaminosuʼ di pământnou, nelucrat .
– No, aista da, măficiorașule!
– Hm!
– L-aiadus di la Gropoi, di lângăȘintăruʼ?
– Da, dindeaizâsmnetale.
Apoi moș Miron, sfărma pământul cu brâncile lui mari și scotia din iel tătie
tietruțăle și mustețăle di rădăcini, să uita cu drag la iel, apoi îl așeza ușor în troaca lui di lemn, troacă care trăiește și astăzi la mine-n gredină, năpoia cășii, în colnă.
– Amu trăbă să-l lăsăm să să hodiniască, să răsufle, să tragă aer, distul o stat ascuns acolo jos.
– Cum așe, moș Miron!
– Hei, mă ficiorule, nici nu știi tu ce mai adus astăzi!
Moș Miron s-o mai uitat odată la troaca cu pământ galbăn cu așe mare drag, că
m-o făcut și pă mine să măuit mai bine, poate o fi aur?
– M-ai adus tri oale di lapte, o oală di patru litre inde muierile fierb curechi umplut, tri finjele și acolo la fund văd on uăl.
– Io, nu văd nimic, moșule.
– Ha, ha, lasă că te-nvăț io, să vezi.
După cam o săptămână moș Miron uda cu apă pământuʼ galbăn, lăsându-l mai
câteva zâle,să beie apă, să dospască, după care s-apuca să-l frămâte, așe cum mama frământa pita, moș Miron avea brâncile mari și noduroasă, daa tăroace, noi pruncii frământam pământul galbăn cu picioarile. Frământatuʼ începea diminiața și să găta sara, atunci când moș Miron punia dosoaie ude păstă iel, pă care le schimba di câteva uări pă zi, după mai o săptămână, începea minunia.
În mijlocuʼ gredinii, tăt suʼ nuc, moș Miron scotia roțâle lui fermecate, una mai mareʼ jos și una mai micăʼ sus, legate întră iele cu o osie, pă aceia mare o ʼnvârtia iel cu picioarile, iară pă cee mică umblau brăncile lui și mângăiau pământuʼ galbăn, care iute să făcia ba oală di lapte, ba oală di curechi.
Când moș Miron lucra la roata lui nu pistruia pă nime lângă iel , numa pă mine, zâcia iel că io o să fiu ca iel, că măpricep ce pământ să-i aduc și pă diasupra doară ieram pruncuʼ luʼ niepotuʼ lui.
– Mă ficiorule, la mine ascultă. Vezi,tu, dărabuʼ aiesta di pământ galbăn?
– Văd!
– No, ia, îl, pun sus pă roată, care să-nvârtește iute și gat finjaua.
Căt ai zâce, noroc și bani, o fost gata șoala, mai toartia îi mai lipsea, care una
doauă o fost lipită și iea într-o lăture.
– O lăsăm să să zvânte bine, apoi o scriem, apoi o coacem di doauă uări și tată-to poate bea vin di iea,uă, tu lapte.
Așe să făciau mai dimult oale, blide și alte cele care trăbuiau lângă casa omului,
nu ierau mulț ca moș Miron, iel nu trăbuia să margă la piaț, uaminii viniau în fiecare zi la iel să cumpere blidile lui di pământ.
Când pământuʼ galbăn din troacă o fost pă gătate, m-am pominit că mă strâgă moș Miron.
– Ficiorule, o vinit vremea să facem și uăluʼ cela, di care am zâs.
– Am crezut c-ai uitat.
– Da, dinde !
Bulgările di pământ galbăn, o-nceput să prindă formă în brâncile mari și udie ale
măceanului nost, roata se-nvârtia și bulgările creștea frumos și rotund. Gurgoiul l-o făcut exact pă măsura vidirii di la fântână, o băgat o gurguleie în iel unsă cu oloi să nu să prindă, lipască, apoi o făcut o sâtă la gurgoi să nu iasă gurguleaua afară și să nu să baje goază în uăl, după care, mai la urmă, o făcut o toartie goală pă dinlontru și-n vârvuʼ ei o făcut on gurgoi mic, pă dri gura pruncuțului, să poată și iel a bea apă din uăl, atunci când mere la holdă cu tăț a lui. După ce s-o zvântat bine l-o feștit cu fel di fel defeștiele, după care în cuptor cu iel, avea on cuptor șod lat, sus și cu vârv, jos.
– Moșule, da, gurguleiea ce face–n uăl?
– Nu lasă să facă apa verdiață pă funduʼ uălului.
Am uitat să vă spun moș Miron avea fel di fel di sersamuri făcute din lemn ori făcute din cioante , iearu ca un fel di tiaptăn cu care ghiera obrazuʼ uălului, uă cu altile cu vărv di fer, dădia drumuʼ la feștiele.
Odată, când m-am dus după pământ am văzut niște țâgani care săpau și făciau văiuguri, numa că, fără pleavă și paie, apoi le băgau la copt în cuptoare și scotiau tiatră, am cotat inde or săpat țâganii și am găsât pământ galbăn, albu. L-am dus la moș Miron și tare m-o lăudat, tare i-o plăcut di pământuʼ acela galbăn,albu, o zâs că-i tare bun poate face porțolan din iel, numa baiu o fost că, n-am mai găsât.
Vremea o trecut și amu nu mai iestă uamini ca moș Miron, nu ne mai trăbă blide di pământ, amu avem di plev, eh bine-i și așe, barem nu să mai sparg.
La Macea tătdianua or fost oamini diștepț, daa, ca amu niciodată.