În ziua de 4 noiembrie 2015, Plenul Curţii Constituţionale, învestit în temeiul art.146 lit.a) din Constituţia României şi al art.15 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a întrunit pentru a soluţiona, în cadrul controlului anterior promulgării, obiecția de neconstituționalitate formulată de Preşedintele României referitoare la Legea privind completarea unor prevederi ale Legii administrației publice locale nr.215/2001, precum și ale unor prevederi ale Legii nr.340/2004 privind prefectul și instituția prefectului.
În urma deliberărilor, Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a admis obiecția de neconstituționalitate şi a constatat că dispozițiile Legii privind completarea unor prevederi ale Legii administrației publice locale nr.215/2001, precum și a unor prevederi ale Legii nr.340/2004 privind prefectul și instituția prefectului sunt neconstituționale. Curtea a reţinut că, deşi legea cuprinde prevederi care ţin de competenţa decizională a Camerei Deputaţilor, Senatul este Camera care a adoptat legea criticată, în calitate de Cameră decizională. Potrivit procedurilor parlamentare privind legiferarea, legea trebuia întoarsă la prima Cameră sesizată, respectiv Camera Deputaţilor, pentru a decide definitiv, ceea ce nu s-a întâmplat. În consecinţă, Curtea a stabilit că procesul legislativ care a condus la adoptarea legii analizate nu a ţinut cont de criteriile de partajare a competenţelor celor două Camere ale Parlamentului şi nici de modalitatea de soluţionare a conflictelor de competenţe dintre acestea, contrar art.61 și art.75 alin.(1) și (5) coroborate cu cele ale art.123 alin.(3) din Constituție.
Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului.
II. În aceeaşi zi, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.35 alin.(1) din Legea fondului funciar nr.18/1991. Dispoziţiile legale criticate au următorul cuprins: „Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.”
În urma deliberărilor, Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispozițiile art.35 alin.(1) din Legea fondului funciar nr.18/1991 sunt constituţionale în măsura în care nu condiţionează dobândirea dreptului de proprietate publică prin expropriere de înscrierea acestuia în cartea funciară. Curtea a reținut că prin condiţionarea recunoaşterii efectului exproprierii – respectiv dobândirea dreptului de proprietate publică asupra terenurilor -de înregistrarea ca atare a acesteia în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice se încalcă art.136 alin.(2) din Constituţie, potrivit căruia „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”. Curtea a apreciat că statul a dobândit dreptul de proprietate publică asupra acelor terenuri prin efectul legii, înscrierea în cartea funciară neavând efecte constitutive de drepturi, ci de opozabilitate. De asemenea, Curtea a reţinut că dispoziţiile art.35 alin.(1) din Legea fondului funciar nr.18/1991 contravin şi art.126 alin.(2) din Constituţie, în sensul că legea nu poate limita competenţa instanţelor judecătorești cu privire la stabilirea titularului dreptului de proprietate într-un mod care să nesocotească esenţa exproprierii realizate.
Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Judecătoria Haţeg – Secţia civilă.
III. În cadrul aceleiași ședințe, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2711 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. Dispoziţiile legale criticate, au următorul cuprins: „(1) În scopul de a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător, contestatorul are obligaţia de a constitui garanţia de bună conduită pentru întreaga perioadă cuprinsă între data depunerii contestaţiei/cererii/plângerii şi data rămânerii definitive a deciziei Consiliului/hotărârii instanţei de judecată de soluţionare a acesteia.
(2) Contestaţia/Cererea/Plângerea va fi respinsă în cazul în care contestatorul nu prezintă dovada constituirii garanţiei prevăzute la alin. (1).
(3) Garanţia de bună conduită se constituie prin virament bancar sau printr-un instrument de garantare emis în condiţiile legii de o societate bancară ori de o societate de asigurări şi se depune în original la sediul autorităţii contractante şi în copie la Consiliu sau la instanţa de judecată, odată cu depunerea contestaţiei/cererii/plângerii.
(4) Cuantumul garanţiei de bună conduită se stabileşte prin raportare la valoarea estimată a contractului ce urmează a fi atribuit, astfel:
a) 1% din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2) lit. a) şi b);
b) 1% din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2) lit. c), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 10.000 euro, la cursul BNR de la data constituirii garanţiei;
c) 1% din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2) lit. a) şi b), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 25.000 euro, la cursul BNR de la data constituirii garanţiei;
d) 1% din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2) lit. c), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 100.000 euro, la cursul BNR de la data constituirii garanţiei.
(5) Garanţia de bună conduită trebuie să aibă o perioadă de valabilitate de cel puţin 90 de zile, să fie irevocabilă şi să prevadă plata necondiţionată la prima cerere a autorităţii contractante, în măsura în care contestaţia/cererea/plângerea va fi respinsă.
(6) În cazul în care, în ultima zi de valabilitate a garanţiei de bună conduită, decizia Consiliului sau hotărârea instanţei de judecată nu este rămasă definitivă, iar contestatorul nu a prelungit valabilitatea garanţiei de bună conduită în aceleaşi condiţii de la alin. (1)-(5), autoritatea contractantă va reţine garanţia de bună conduită. Prevederile art. 2712 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(7) Prevederile alin. (1)-(6) se aplică în mod corespunzător şi în situaţia în care plângerea împotriva deciziei Consiliului este formulată de o altă persoană decât autoritatea contractantă sau contestator, conform art. 281.”
În urma deliberărilor, Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.2711 alin.(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 și a constatat că sintagma “și să prevadă plata necondiționată la prima cerere a autorității contractante, în măsura în care contestația/cererea/plângerea va fi respinsă”, este neconstituțională. Soluţia pronunţată are în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr.5 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.188 din 19 martie 2015, potrivit cărora reţinerea necondiţionată a garanţiei de bună-conduită în cazul respingerii contestaţiei/cererii/plângerii îngrădeşte accesul liber la justiţie, prevăzut de art. 21 alin. (1) din Constituţie, prin descurajarea contestatorului de a formula o contestaţie/cerere/plângere, considerându-se de plano că orice respingere se converteşte într-o sancţiune pentru un comportament necorespunzător. De asemenea, prin reţinerea necondiţionată a acestei garanţii de bună-conduită este afectat şi dreptul de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituţie, diminuarea patrimoniului autorilor contestaţiilor/cererilor/ plângerilor neputând fi consecinţa directă a exercitării unui drept sau libertăţi fundamentale, respectiv a unui drept procesual.
Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanțelor care au sesizat Curtea Constituțională, respectiv Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și Curtea de Apel Alba Iulia – Secția de contencios administrativ și fiscal.
Argumentațiile reținute în motivarea soluțiilor pronunțate de Curtea Constituţională vor fi prezentate în cuprinsul deciziilor, care se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.