Cu ani în urmă, îmi povesteau doi ingineri că, aflaţi în delegaţie în Elveţia şi mergând pe stradă, au observat cum un bărbat îi urmăreşte la doi metri în urmă.
Bănuind să nu fie o “coadă”, un securist care-i filează, cei doi ingineri l-au întrebat cu ce-i pot fi de folos. Bărbatul ce-i urmărea le-a spus cu un zâmbet amar: ”Nu e nimic suspect, doream să vă aud vorbind româneşte, demult nu mai auzisem vorbă românească. Mi se întâmplă să mă năpădească un asemenea dor de-acasă, încât vorbesc româneşte singur prin casă. Am plecat de câţiva ani din ţară şi am reuşit să ajung profesor la Conservatorul elveţian. Mereu îmi bat oameni la uşă să mă roage să am grijă de vreun fiu, de vreun nepot, studenţi la Conservator. Dar acasă nu-mi sună decât foarte rar telefonul. De Crăciun, nimeni nu mă invită să serbez şi eu cu ei bradul”.
Marea performanţă a românilor este că în acest colţ viscolit de lume au reuşit să păstreze fiinţa naţională. Şi asta s-a realizat prin credinţa ortodoxă şi prin limba română. Prin superba limbă română, cu muzicalitatea ei, cu bogăţia de cuvinte. O serie de fandosiţi cu operă pitică spuneau o mitocănie, cum că limba română este o haină prea strâmtă pentru ideile lor. Ce nedreptate! A răspuns, printre alţii, din America poeta Nina Cassian, de curând plecată în Ceruri. “Cum să acuzi limba română, care oferă o avere de sinonime. Americanii numesc sentimentul de iubire love, cu un singur cuvânt. Pentru simţirea de iubire, limba română are sinonimele dragoste, iubire, amor, afecţiune, îndrăgire, m-am ataşat de…”.
Florica Munteanu şi soţul medic dermatolog au tratat suferinzii 35 de ani în clinica lor de lângă München. De opt ani s-au întors în ţară, înfiinţând în Bucureşti o clinică-soră, cu aceeaşi dotare de vârf precum cea din Germania. Vorbesc amândoi o limbă română splendidă după 35 de ani de stabilire la München. Fiul lor, născut în Germania, un atlet perfect, absolvent de facultate de management în sport, vorbeşte impecabil şi el româneşte, au cuvântat în casă numai în limba română.