Auzim foarte des în aceste zile expresia „Am fost la biserică să iau Paști”, însă puțini știu ce reprezintă acest lucru. Cuvântul Paști înseamnă trecere (PESAH – în ebraică, termen preluat de la egipteni) și este folosit pentru prima dată în Vechiul Testament în timpul lui Moise, când, în seara dinaintea ieșirii din robia egipteană, au petrecut în tăcere faptul că vor traversa Marea Roșie spre Pământul Făgăduinței, „unde curge lapte și miere” (Țara lui Israel). Acest termen a fost preluat și de către creștini, însă semnificația lui este cu totul alta, chiar dacă traducerea s-a păstrat. Pentru cei care Îl urmează pe Mântuitorul Hristos, Paștile înseamnă trecerea de la viața trăită în letargie, indiferență și ignoranță spirituală, la viața de comuniune cu Dumnezeu, de reîntoarcere la plenitudinea bucuriei paradisiace. Este o sărbătoare plină de bucurie și iertare, curaj și demnitate.
În primele secole creștine, de fapt la începutul creștinismului, toți cei care participau la Sfânta Liturghie se împărtășeau la momentul potrivit al slujbei (același ca și cel de astăzi). Cu timpul, crescând numărul creștinilor ce nu puteau fi împărtășiți săptămânal, sfinții părinți au luat decizia ca ceea ce rămâne din pâinea ce se pregătește pentru Sfânta Împătășanie să fie binecuvântată prin atingerea de Sfântul Disc și Sfântul Potir și prin rostirea unei mici rugăciuni, în timp ce la strană se cântă Axionul Cuvine-se cu adevărat.
Aceasta au numit-o anaforă și putea/poate fi consumată în fiecare dimineață după ce se face igiena personală, înainte de a gusta apă sau mâncare. Anafora nu ținea și nu ține locul Sfintei Împărtășanii, ci ea este un mod pedagogico-liturgic de a păstra apropiată relația cu Dumnezeu și de a nu ne pierde nădejdea în Cuminecarea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos.
Anafora din noaptea de Înviere a preluat numele sărbătorii respective, adică „Paști” ca o mărturie vie, clară și completă a Jertfei și Învierii Domnului Iisus Hristos. Pâinea pregătită pentru a fi dată credincioșilor ca „Paști” se sfințește printr-o rugăciune specială și prin stropirea cu apă sfințită după ce în prealabil a fost stropită cu vin roșu. Aceasta semnifică faptul că Trupul lui Hristos, adică Sfânta Biserică, conform Sfintei Scripturi, a fost pecetluit, sfințit prin picăturile de sânge ce au curs din coasta Mântuitorului aflat răstignit pe Sfânta Cruce.
Consumând „Sfintele Paști”, dăm mărturie că „ori de câte ori mâncăm pâinea aceasta și bem paharul acesta” moartea Domnului vom mărturisi și Învierea vom vesti. Corect și complet este să ne împărtășim întâi cu Trupul și Sângele Mântuitorului, adică să luăm Sfânta Împărtășanie și apoi „Sfintele Paști”.
Vrednicia spirituală a fiecăruia este cea care decide în acest caz. Exagerările locale și ocazionale cu privire la „Sfintele Paști” – ca și anaforă, nu își au justificarea în Sfânta Scriptură și nici în Sfânta Tradiție. Așa cum ne este suficientă împărtășirea din linguriță cu Sfânta Cuminicătură, tot astfel trebuie și ne este suficientă și luarea cu smerenie și credință a „Sfintelor Paști” în cantități modeste pe parcursul întregului an, dacă se poate.
Nu cantitatea de „Paști” consumată odată contează, ci sfințenia ce este adusă în sufletele noastre de acestea, precum și curățenia interioară și exterioară ce o avem, dar și faptul de a fi bucuroși cu nădejdea că Dumnezeu ne este alături la bine, la greu.
Preot Sebastian Cătălin Hogea