Avocat penalist de excepţie, Gheorghiţă Mateuţ are o carte de vizită impresionantă. Este doctor în drept şi profesor la Institutul Naţional al Magistraturii şi la Universitatea ”Babeş-Bolyai” din Cluj. Şi-a început cariera în magistratură. În primii şapte ani după terminarea Facultăţii de Drept, a lucrat ca procuror, după care a trecut în avocatură. Tot atunci a devenit şi lector universitar la Facultatea de Drept a Universităţii ”Babeş-Bolyai”.
Gheorghiţă Mateuţ a reuşit să se impună în topul avocaţilor deşi nu face parte din Baroul Bucureşti, ci din Baroul Arad, fiind considerat unul dintre cei mai buni specialişti în procedura penală, singurul avocat român care face parte din Asociaţia Internaţională de Drept Penal. A fost apărător al unor personaje celebre, precum Ovidiu Tender, Relu Fenechiu (fost ministru al Transporturilor), Codruţ Şereş (fost ministru al Economiei), Dan Voiculescu, Arpad Pazskany, fostul vicepremier George Copos, Gheorghe Falcă, primarul Aradului, Radu Prisecaru, fostul prefect al Iaşilor. L-a aparat în dosarele ”Valiza” şi sechestrarea hoţilor de maşini pe finanţatorul Stelei, Gigi Becali.
Într-un interviu în exclusivitate pentru ”Adevărul”, avocatul Gheorghiţă Mateuţ a vorbit despre independenţa justiţiei, despre eficienţa sa, dar şi despre derapajele sale în anumite situaţii. Gheorghiţă Mateuţ a ţinut să îşi arate dezamăgirea despre noile Codurile care lasă de dorit din multe puncte de vedere. El a vorbit cu plăcere despre foştii studenţi, ajunşi acum judecători sau procurori, cu care s-a confruntat în procese şi a recunoscut că în faţa unora, foarte bine pregătiţi, nu a avut argumente suficiente.
Despre independenţa şi eficienţa justiţiei
Adevărul: S-a vorbit foarte mult despre eficienţa sau ineficienţa Justiţiei. Cum o vedeţi dumneavoastră, prin prisma apărătorului. Aţi avut clienţi importanţi. Pentru unii aţi reuşit achitarea, pentru alţii, nu… Gheorghiţă Mateuţ: Eu privesc eficienţa justiţiei prin prisma realizării obiectivului care trebuie urmărit în permanenţă atunci când se declanşează o procedură, şi anume aflarea adevărului şi soluţionarea justă a cauzei. Din acest punct de vedere, are prea puţină importanţă soluţia dintr-un dosar. Importantă este însă fundamentarea, pentru că soluţia, indiferent că este de condamnare sau de achitare, trebuie să fie întemeiată pe lege. De aceea, nu trebuie să supere pe nimeni soluţia, eu cred că nici organele judiciare nu trebuie să urmărească altceva decât o soluţionare justă a cauzei penale. Dacă din conţinutul probelor rezultă o altă situaţie de fapt decât cea care este descrisă în rechizitoriu, actul de sesizare a instanţei în procesul penal, eu cred că inclusiv procurorul ar trebui să ceară o altă soluţie.
Credeţi că ar fi posibil aşa ceva? Asta e la modul ideal. Nu cred că s-ar putea întâmpla acest lucru prea curând. În alte sisteme de justiţie, precum cel american, există şi instituţia retragerii acuzaţiilor, atunci când se constată că acestea nu mai sunt fundamentate.
Cum vedeţi justiţia în România? Este sau nu este independentă? Unii clienţi ai dumneavoastră au acuzat ingerinţe politice în procese. Eu cred că justiţia trebuie să fie independentă, pentru că altfel ea nu-şi poate atinge obiectivele. Ea este compromisă, nu mai este independentă dacă nu-şi atinge obiectivele. Sunt şi situaţii care pot afecta independenţa justiţiei şi care, în mod evident, se repercutează inclusiv asupra soluţiilor din procese. Trebuie să recunoaştem că sunt posibile asemenea situaţii şi practica demonstrează acest lucru. Este important ca justiţia să reziste acestor presiuni şi să-şi urmeze cursul firesc. Organelor judiciare le revine obligaţia deontologică, ce decurge din legile de organizare şi funcţionare a acestora, să asigure condiţiile de imparţialitate.
Care ar trebui să fie priorităţile Ministerului Justiţiei? Prioritatea Ministerului Justiţiei în acest moment este însăşi legea, pentru că, din păcate, în materie penală avem două coduri noi cu multe probleme. Sunt aspecte legate de corelare, de coerenţă, de claritate a formulărilor, care pun foarte multe probleme în practică. În parte, aceste probleme au fost aduse şi în faţa Curţii Constituţionale, care a sancţionat deja numeroase texte de lege. Ceea ce pune problema legitimităţii raportat la vechile coduri. După părerea mea noile coduri sunt aproape nefuncţionale. În mod special, Codul de procedură penală, care conţine estimări agramate, dispoziţii care sunt în mod vădit contradictorii, dispoziţii în contradicţie flagrantă cu principii generale de drept. Nu mai vorbesc ce decurg din incidenţa Curţii Europene de Justiţie. Ministerul Justiţiei ar trebui să ia în calcul necesitatea introducerii unor verificări riguroase, în special în legătură cu Codul de procedură penală, care este cel mai afectat din acest punct de vedere.
Volumul foarte mare de muncă al magistraţilor este considerat inacceptabil. La o populaţie de 20 de milioane de locuitori sunt 3,3 milioane de procese, în condiţiile în care sunt 4.500 de judecători şi 2.700 de procurori. Cine ar fi de vină pentru această situaţie? Sunt românii procesomani? Nu suntem neapărat procesomani. Într-adevăr, instanţele, dar şi organele de urmărire penală, sunt în continuare supraaglomerate. Asta afectează calitatea actului de justiţie, pentru că în mod cert nici judecătorii, nici procurorii nu pot face faţă numărului exagerat de dosare. Multe dintre acestea sunt complexe şi reclamă chiar şi specializare extrapenală. Eu cred că o vină mare o poartă Legislativul, pentru că, revenind iarăşi la insuficienţele procedurii penale, nu ajută nici la simplificarea procedurilor, nici la reducerea duratei proceselor. Dimpotrivă, sunt create proceduri extrem de complicate, care în loc să decongestioneze instanţele şi parchetele, mai mult le blochează. Astfel, organele judiciare nu se pot concentra pe cazuri serioase şi sunt nevoite să rezolve cereri sau proceduri fără importanţă şi care puteau fi atribuite unor organe nejurisdicţionale, cum ar fi judecătorul de pace, cunoscut în toate sistemele judiciare. Cred că şi la noi se putea realiza acest pas important spre simplificarea reală a procedurilor, cu consecinţe directe asupra creşterii calităţii actului de justiţie. Procedurile au la bază dreptul la o instanţă judecătorească, ce nu se justifică în toate cazurile.
Practic, s-ar face o triere a dosarelor… Cu siguranţă, dar pentru asta trebuie creată o jurisdicţie care să aibă competenţa de a da soluţii înainte de a se ajunge în faţa unui judecător, în cazuri în care nu necesită intervenţia acestuia. La judecător s-ar putea apela în anumite cazuri şi condiţii care ar depăşi limitele de competenţă ale judecătorului de pace.
Despre corupţi
Credeţi că ar trebui ca persoanele cercetate pentru fapte de corupţie să nu fie arestate în timpul anchetei? Nu cred că se poate avansa ”apriori” o asemenea soluţie. Eu cred că o măsură preventivă, indiferent de felul acesteia, în special măsura cea mai severă – arestarea – care este excepţională, trebuie analizată foarte serios. Ea nu trebuie luată decât în cazuri excepţionale, când judecătorul apreciază că o altă măsură nu este suficientă. Asta presupune şi analiza posibilităţii luării unei măsuri alternative. Analiza, care nu trebuie să fie abstractă, ci raportată la elementele concrete ale cazului, la fapta materială şi la orice alte împrejurări concrete, poate ajunge la concluzia că arestarea este unica măsură care se impune pentru garantarea eliminării tuturor riscurilor care pot afecta buna desfăşurare a procesului penal şi realizarea scopului acesteia în faza procesuală în care intervine.
Revenim la corupţi…
Măsura arestării nu trebuie circumscrisă doar la anumite categorii de infracţiuni. Ea trebuie raportată în mod special la criteriul de gravitate concretă, care nu trebuie restrâns doar la o anumită sferă…
Care este noua regină a probelor acum: intereceptările, flagrantul sau denunţul? Regina probelor ar trebui să fie recunoaşterea faptei. Este o modă acum, care poate justifica în faza de urmărire penală un acord, iar în faza de judecată o procedură simplificată. În mod frecvent, recunoaşterea faptei este însoţită şi de denunţuri, pentru că altfel nu produce beneficii foarte sigure pentru inculpaţi. Tendinţa actuală este de a utiliza denunţul ca pe un mijloc de apărare.
Ca avocat al unor acuzaţi celebri, ce părere aveţi despre denunţători? În foarte multe cazuri mediatezate s-a uzat de acest procedeu, care este iniţiat nu doar de organele de urmărire penală pentru a obţine mai uşor adevărul, dar, spre surprinderea mea, chiar de apărare. Asta cu scopul facilitării apărării, pentru că, trebuie să recunoaştem, şi pentru un avocat este mult mai simplu să închidă un dosar printr-o soluţie care este garantată încă de la începutul procesului.
Ar fi eficiente introducerea brăţărilor în cazul arestului la domiciliu? Supravegherea electronică este una dintre obligaţiile din cadrul controlului judiciar, mai mult, ea înfăptuieşte şi măsura preventivă a arestului la domiciliu, însă, din păcate, este o prevedere legală care încă nu a putut fi pusă în aplicare din cauza lipsei dispozitivelor electronice. Avem lege, dar n-avem brăţări. Clar, este necesară, este absolut indispensabilă luării măsurii arestului la domiciliu. Este obligaţia care garantează cel mai bine această măsură dar poate fi eficientă şi în celelalte măsuri preventive, respectiv controlul judiciar pe cauţiune şi controlul judiciar. În aceste cazuri este o măsură facultativă.
Pe cine vedeţi şef la DNA (în martie expiră mandatul Laurei Codruţa Kovesi), dar la Parchetul General? Nu mă pot exprima, ce pot să spun este că aceste numiri au la bază politicile statului la momentul actual. Indiferent cine vor fi numiţi, atât procurorul general, cât şi procurorul şef al DNA trebuie să-şi exercite rolul fundamental în cadrul justiţiei, de gestionare în mod eficient a acţiunii publice, de care depinde însă calitatea actului de justiţie. Pentru că o justiţie eficientă se bazează pe un rechizitoriu care trebuie să aibă la bază probe solide şi care trebuie să fie precedat de o urmărire penală efectuată de procurori independenţi şi imparţiali. Altfel, este compromisă independenţa justiţiei şi strâns legat de aceasta, imparţialitatea.
Sunt mai mulţi corupţi acum sau îşi fac procurorii mai bine treaba? Nu se poate spune că sunt mai mulţi corupţi. Cred că este imoral să afirmi acest lucru. Cert este că schimbările care s-au produs în societatea românească după 1990, au amplificat acest fenomen, au creat medii care au favorizat dezvoltarea şi chiar perfecţionarea corupţiei, care s-a văzut prezintă noi forme. Se vorbeşte frecvent de modalităţi disimulate, care au creat însă şi specializări corespunzătoare a procurorilor, mai ales în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Nici procurorii nu mai sunt ce-au fost… Da, legat de eficienţa procurorilor, este remarcabilă activitatea acestora, cu rezultate în special în combaterea corupţiei.
Despre confiscarea extinsă
Ce părere aveţi despre instituţia confiscării extinse, folosită şi în cazul ICA-Dan Voiculescu? Instituţia confiscării extinse trebuie folosită cu mare prudenţă. Avem în noul Cod Penal prevederi care încadrează această măsură de siguranţă prin condiţii stricte, care trebuie respectate. Ele nu sunt însă noutăţi, pentru că aceste prevederi existau şi în Codul Penal anterior. Importat este însă să se respecte cu stricteţe dispoziţiile legale, pentru că ea nu poate fi dusă la extrem, pentru situaţii care nu au nicio legătură cu infracţiunea. Cred că uneori se exagerează în practică, confiscarea extinsă trebuie legată strict de produsul infracţiunii.
Procurorii se plâng că ANAF-ul nu pune în executare deciziile de confiscare. Nu se pun în executare şi din cauza formulării deciziilor judiciare, care trebuie să privească sume de bani şi bunuri determinate concret, individualizate, nu indicate generic, cum am văzut că se întâmplă uneori în practică şi din această cauză ele nu pot fi puse în executare.
Puteţi da un exemplu? Da, este chiar cazul ICA-Dan Voiculescu. Pot fi acuzat de subiectivism, dar eu aşa cred. Cazul Tender, la fel. În practică sunt dificulăţi, pentru că în practică se folosesc termeni generici, ori se ştie că o măsură de siguranţă, cum este confiscarea specială sau confiscarea specială extinsă nu poate fi dispusă cu titlu general, pentru orice bun prezent şi viitor, în ţară şi în străinătate. Trebuie precizat concret despre ce este vorba, treebuie să fie fructele bunului care formează obiectul material şi care este limita la care se poate ajunge. Se vorbeşte de beneficiarul final, el însă trebuie indicat cu exactitate, altfel hotărârea de confiscare nu poate fi pusă în executare.
Apropos de Dan Voiculescu. Mai ţineţi legătura cu el? Sigur că da, sunt încă proceduri pe care le avem în vedere. Dan Voiculescu şi-a păstrat optimismul, în ciuda situaţiei sale actuale. Ne puteţi spune despre ce proceduri e vorba? Nu pot să vă spun deocamdată, pentru că ţin de confidenţialitate, însă cu siguranţă le veţi afla cât de curând.
Ce părere aveţi despre prevederea potrivit căreia o carte scrisă în penitenciar aduce o reducere a pedepsei cu 30 de zile? Dan Voiculescu a reuşit să scrie în penitenciar opt cărţi în 16 luni… Sigur, dacă se face dovada unei munci efective de creaţie care să aducă acest beneficiu. Nu vreau să dau exemple, cazuri în care aceste demersuri nu au avut un scop creativ în sine, ci doar pentru a beneficia de reducerea pedepsei.
Este totuşi o motivare firească a unui deţinut să fie eliberat mai devreme… Sigur, nu e de condamnat, însă demersul trebuie asociat cu o muncă reală, care să aibă la bază obiectivele absolut inerente ale unei cercetări, nu doar scopul obţinerii unei eliberări înainte de termen.
Ce este mai profitabil să fii în aceste timpuri, avocat sau magistrat, ţinând cont de dinamica actuală a actului de justiţie? Este dificil de spus. Cred că niciuna din aceste posturi nu este foarte confortabilă. Nici de judecător sau procuror, nici de avocat. Pentru că parcurgem o perioadă destul de dificilă în care nu numai că nu avem o jurisprudenţă unitară, aliniată, clar direcţionată spre singurul obiectiv care trebuie urmărit, indiferent de poziţia procesuală, şi anume creşterea calităţii actului de justiţie. Dimpotrivă, avem şi legi care sunt foarte neclare, contradictorii, confuze, care fac foarte mult rău justiţiei. Principiile sunt esenţiale şi trebuie să rămână esenţiale pentru fundamentarea unei soluţii.
Procurori vs. infractori
Cine sunt mai inteligenţi, procurorii sau hoţii? În ultima vreme s-a văzut o schimbare în strategia procurorilor de abordare a unor cazuri, care dau dovadă de multă creativitate… Bună întrebare. Este adevărat, tocmai datorită fenomenului infracţional în toate sectoarele, a fost nevoie de introducerea unor strategii şi tehnologii noi de cercetare, care să facă posibilă probarea unor infracţiuni, mai ales cele clandestine, greu de probat. În ultima vreme, aproape în toate cazurile se recurge la procedee tehnologice de nivel foarte ridicat, pentru o cercetare completă a tuturor faptelor, aspecte care sunt dificil de cercetat printr-o procedură comună.
Pentru că şi cei aflaţi de partea cealaltă a legii se dovedesc din ce în ce mai inovativi. Da, cu siguranţă. Fenomenul infracţional capătă noi dimensiuni, ceea ce reclamă strategii noi de combatere…
Există vreun caz de corupţie sau crimă organizată mai deosebit care v-a impresionat? Poate e o deformare profesională, poate nu. Din acest punct de vedere, pe mine mă impresionează cazurile extreme. Atât cele care sunt foarte bine documentate de procurori şi atunci trebuie să recunosc profesionalismul deosebit, excepţional…
Ne puteţi da un exemplu? Nu pot pentru că nu-mi permite deontologia profesională, dar au fost destule cazuri în ultima vreme în care rechizitoriile au avut la bază probe solide, foarte profesional administrate. Nu am putut să nu le remarc şi chiar am apreciat… A fost impresionant că nu am găsit niciun viciu de procedură, mai ales că sunt profesor de drept penal. Au lucrat ca la carte.
Iar la extrema cealaltă? Da, m-au impresionat şi cazurile care nu sunt fundamentate. Am văzut cazuri în care nu exista nicio faptă. Aici nu pot să nu remarc, de exemplu, un caz foarte mediatizat, cel al lui Marian Oprişan. Când am preluat acest caz, mă gândeam că trebuie să existe ceva elemente care să se circumscrie vreunei norme de incriminat. Am constatat şi s-a putut constata prin simpla analiză a materialului probator că sunt doar aspecte care ţin de dreptul administrativ, nu penal. Ele sigur prezintă importanţă şi trebuie cercetate, o cercetare extrapenală. Inclusiv instanţa a fost nevoită să facă analiza unor norme extrapenale, a unor hotărâri de guvern, pentru a stabili cadrul procesual, din punctul de vedere al încadrărilor juridice. Instanţa a dispus, dealtfel, o soluţie de achitare, care este fundamentată nu numai pe baza materialului probator, ci şi pe baza dispoziţiilor legale extrapenale. Un alt aspect, la apel procurorii au prezentat exclusiv probe care au fost folosite în favoarea soluţiei pronunţate în primă instanţă. La apel, dacă nu sunt aduse elemente noi, nu există nicio fundamentare pentru schimbarea soluţiei.
Predaţi procedură penală. Aţi avut cazuri în care v-aţi confruntat cu foşti sutdenţi, aflaţi acum în postura de judecători sau procurori? S-a întâmplat frecvent. Nu numai din postura de magistraţi, dar şi de avocaţi.
Cum i-aţi apreciat în aceste posturi. I-aţi pregătit bine? Am constatat, în general, că sunt bine pregătiţi şi asta m-a bucurat. Am întâlnit procurori la bară care mi-au fost studenţi şi care s-au prezentat foarte bine. Mă bucur întotdeauna când constat că o pledoarie a unui procuror se ridică la standarde de calitate superioare de calitate. Pentru că dacă nu ai adversar în proces, nici pledoaria pe care o prezinţi nu are aceeaşi valoare. ea dobândeşte consistenţă doar atunci când are în faţă un adversar care poate aduce argumente şi poate crea o dezbatere în faţa instanţei.
Aţi avut vreun proces în care aţi pierdut în faţa unui procuror care v-a fost student? Se spune că un discipol este cu adevărat pregătit abia atunci când îşi învinge maestrul. Sigur, am avut. Dar în procesul penal nu se poate spune că este pierdut sau câştigat, este relativ. Pentru că miza procesului penal este diferită de cea a procesului civil. Au fost situaţii în care argumentele formulate de foştii studenţi au fost mai puternice şi mai convingătoare. Sigur că acestea decurg dintr-un material probator. Dacă materialul nu conţine suficiente argumente (râde)…
Adică lucraţi cu materialul clientului… Exact. Unde nu e… Argumentele sunt de două feluri: probatorii şi legale. Am rămas săptămâna trecută, când în faţa unei instanţe de la Timişoara, susţinând cereri într-o procedură de aducere la cunoştinţă, la un moment dat instanţa mi-a reproşat că invoc prea multe texte legale. Eu i-am replicat că nu am alte argumente legale. Aceste sunt argumentele pe care le poate invoca un avocat şi un procuror.
Sursa: www.adevarul.ro