Generalii de la Arad față în față cu istoria

3 comentarii

6.Octombrie – generalii față în față cu istoria

Unii ar zice că maghiarii au prea multe sărbători naționale. Sau mai bine spus, prea multe sărbători care pot fi considerate „controversate”. Acest lucru se poate spune și de 6 octombrie, dată la care magharii de pretutindeni aprind o lumânare în memoria celor treisprezece generali pașoptiști, executați la ordinul lui Iulius von Haynau la Arad în anul 1849.

Cei treisprezece generali maghiari au depus armele după ce comandantul suprem al armatei revoluționare maghiare, Artúr Görgei, s-a predat rușilor la Șiria la data de 13 august 1849. Au ajuns la mâna generalului austriac Julius von Haynau, care deja a primit o poreclă nu prea promițătoare de la italieni, hiena de la Brescia.

Haynau a primit mână liberă de la curtea din Viena în privința metodelor folosite la represalii împotriva „rebelilor”. Asta a însemnat că cei treisprezece ofițeri de rang înalt ai armatei maghiare revoluționare erau sortiți funiei călăului. După un șir de procese care pe alocuri se bazau pe acuzații nefondate, cei treisprezece au fost condamnați la moarte. Unii au primit ca semn al milei lui Haynau șansa să fie executați ca și soldați, prin împușcare, restul fiind spânzurați ca niște criminali de drept comun.

Execuția s-a desfășurat la Arad în zorii zilei de 6 octombrie 1849. Tot la data de 6 octombrie a fost împușcat la Pesta și primul prim-ministru al Regatului Maghiar, contele Lajos Batthyany care în mod ironic era cel mai nevinovat în ceea ce privește acuzația de răzvrătire dintre toți liderii politici pașoptiști maghiari.

În faţa morţii, la Arad

Dar de ce poate fi considerată aceast eveniment una care mai degrabă ne desparte decât ne unește? De ce pentru mulți români, pașoptiștii executați la Arad sunt o întruchipare a tiraniei și a prigoanei naționale, iar pentru maghiari sunt eroi naționali? Pentru a afla răspunsul, trebuie să aruncăm o privire la epoca în care au trăit aceste personalități.

Anul 1848 era cel al revoluțiilor în Europa. Francezii, italienii și toate popoarele imperiului Habsburgic s-au revoltat împotriva regimurilor absolutiste, pretinzând o mai largă participare în luarea deciziilor, dar și o reală egalitate în drepturi și obligații. În Europa Centrală, anume în Imperiul Habsburgic, revoluția a avut o puternică coloratură națională. Fiind o regiune diversă din punct de vedere etnic și cultural, cu două națiuni politice dominante, ciocnirile erau inevitabile în condițiile în care cele două națiuni mari se străduiau să-și apere, în cazul austriac, sau să-și afirme dominația, cazul națiunii maghiare, asupra celorlalte națiuni. Pe lângă aceasta trebuie menționat faptul că secolul al XIX-lea a fost o epocă a redefinirii identităților enice, culturale și formarea națiunilor.

Cea mai puternică mișcare revoluționară din regiune a izbucnit în Regatul Maghiar la data de 15 martie 1848. Partea progresistă, liberală a aristocrației maghiare, după decenii de luptă politică cu Viena, și-a atins scopurile prin adoptarea unui pachet de legi care printre altele cuprindeau desființarea iobăgiei, ștergerea privilegiilor medievale, egalitatea în fața legii și înlăturarea cenzurii. La acest proces de reformă s-a alăturat și burghezia și studențimea capitalei Buda-Pesta.

Națiunile conlocuitoare însă se simțeau amenințate de această renaștere națională și politică a maghiarimii. Această teamă era justificată în măsura în care liderul și principalul ideolog al revoluției maghiare, Lajos Kossuth a fost pe deplin convins, că reformele liberale nu numai că sunt suficiente pentru aplanarea conflictelor cu celelalte națiuni, dar sunt și o antecameră pentru asimilare.


Paşoptistul Cezar Bolliac. În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania, deoarece i-a susţinut pe revoluţionarii unguri

Elitele românilor, a sârbilor dar și într-o măsură a slovacilor s-au mobilizat repede pentru a căuta sprijin inițial politic, iar mai târziu armat împotriva noului guvern maghiar. Acest sprijin a venit din partea Vienei absolutiste care s-a folosit de această oportunitate să atace principalul adversar din imperiu.

Viena nu s-a mulțumit de folosirea armelor politice pentru a neutraliza pericolul reprezentat de guvernul maghiar. Armatele austriece au atacat guvernul revoluționar împreună cu milițiile sârbilor și ale românilor. Guvernul maghiar a răspuns cu aceași monedă. A urmat un an de lupte sângeroase, în care atât guvernul revoluționar cât și oponenții acestuia au comis atrocități. S-a vărsat foarte mult sânge și în Transilvania unită cu Regatul Maghiar.

Paşoptistul Eftimie Murgu. Deputat în parlamentul revoluționar maghiar din timpul Revoluției de la 1848, apoi avocat în Budapesta.

În lupta cu forțele imperiului austriac armatele revoluționare au fost conduse de un corp de ofițeri în care, pe lângă cei maghiari, s-au găsit etnici din toate națiunile central-europene, printre care germani, sârbi, polonezi, armeni, italieni, etc. Acești ofițeri erau motivați de idealurile naționale, liberale sau pur și simplu s-au simțit atașați de unitatea din care au făcut parte înainte de revoluție.

Erau desigur mulți care au considerat că agresiunea armată a Vienei era ilegală, pentru că camarila conservatoare, în frunte cu noul împărat Francisc Iosif, încerca să desființeze prin forță un sistem politic care a fost sancționat chiar de către fostul împărat-rege, Ferdinand al V-lea.

Cei treisprezece generali executați la Arad a fost un grup reprezentativ pentru armata revoluționară. Aveau naționalități diferite, găsim printre ei maghiari, sârbi, armeni, nemți și croați, fiind legați de un singur lucru, credința fermă în democrație și în egalitate de drepturi în accepțiunea ei din secolul al XIX-lea. Liberalismul secolului al XIX-lea nu era un sistem perfect, dar era un pas spre ceea ce avem noi astăzi în Europa.

Eroul de la bătălia de la Pákozd era generalul de origine română Ioan Moga.

În Europa Centrală 1848/49 a însemnat ciocnirea idealurilor și aspirațiilor naționale care din păcate nu puteau fi reconciliate foarte ușor pentru că toate se autodefineau prin crearea unei imagini a dușmanului, mai mult sau mai puțin reală, care era folosită mai apoi ca și liant ideologic pentru națiunile în formare. Momentul 1848/49 în istoria comunităților etnice de pe teritoriul fostului Regat Maghiar a devenit punctul de pornire a unor perspective asupra istoriei comune care sunt până astăzi diametral opuse.

Astfel s-a ajuns la situația în care cei treisprezece sunt eroi pentru maghiari și criminali pentru unii români. Cel mai interesant lucru l-am lăsat la sfârșit pentru că demonstrează foarte frumos cum o narativă istorică poate să creeze o stare de spirit particulară. Cei 13 generali sunt în mod frecvent acuzați că ar fi săvârșit crime odioase împotriva românilor din Transilvania.

Arad.Statuia Libertăţii

Adevărul este însă că niciunul dintre ei nu a fost staționat în Transilvania sau nu a comandat unități militare pe frontul ardelean, contactul lor armat cu revoluționarii români fiind practic zero. Ei însă au devenit asimilați unui anume tip de discurs despre istoria națională, în care există doar victime și criminali. Dar realitatea istorică, ca și viața de altfel, este foarte complexă.
Sursa http://corbiialbi.ro/index.php/contact/423-6-octombrie-generalii-fa-539-a-in-fa-539-a-cu-istoria/

Category: mandri.ro
Tags: , , , ,

3 comentarii. Leave new

  • Comemorarea recentă a celor „13 generali maghiari”, de către etnici şi reprezentanţi ai minorităţii maghiare din România laolaltă cu cei ai Ungariei se înscrie pe aceaşi linie a antiromânismului exacerbat, obrăzniciei fără limite şi ofensei la adresa naţiunii române manifestate constant, în ultimii peste 20 de ani, de susţinătorii şi promotorii maghiari şi secui, din România şi unguri din Ungaria, de formaţiuni politice, diverse organizaţii, asociaţii, etc. ale acestora, ai ideologiei revizionist-iredentiste, revanşarde, segregaţioniste sau autonomist – separatiste teritoriale. Sunt numeroase exemplele când aceşti duşmani pe faţă ai statului naţional unitar român sărbătoresc şi comemorează, pe teritoriul României, momente şi evenimente socotite de ei „măreţe pentru istoria Ungariei”, dar care pentru români au fost tragice şi dureroase.
    Fără a dovedi nici cel mai mic respect faţă de asemenea sensibilităţi naţionale – proprii, de altfel, fiecărei ţări sau naţiuni din lumea largă a căror istorie a fost marcată de tragisme, orori şi drame profunde – nostalgicii, de aici, din Ungaria şi de aiurea ai statului ungar de dinainte de Trianon au sărbătorit cu pompă şi mândrie, între altele, „15 martie 1848”, „70 de ani de la intrarea lui Horthy Miklos în oraşul Miercurea Ciuc”, ba chiar au riscat conştient ruperea relaţiilor dintre România şi Ungaria prin acţiunea de reânhumare, în ţara noastră, a fascistului antiromân şi antisemit horthyst şi szalasist Nyiro Jozsef, îl venerează şi îl sărbătoresc pe Vass Albert, unul dintre macabrii criminali maghiari ai ocupaţiei horthyste a zonei de nord-vest a României, criminal de război, etc.!
    Cine au fost cei „13 generali maghiari”? Aceasta este denumirea generică sub care i-a făcut cunoscuţi istoriografia ungară. Aceştia au fost: Karlo Knezic, croat, numit general de Lajos Kossuth; Karoly Vecsey, maghiar, numit general de Kossuth; Erno Kiss, armean, numit general de Kossuth; Jovan Damjanic, sârb, numit general de Kossuth; Ludwig Aulich, german, numit general de Kossuth; Arisztid Dessewffy, maghiar, căpitan; Georg Lahner, german; Vilmos Lazar, maghiar; Karl August, conte german; Jozsef Nagysandor, maghiar; Ernst Poelt von Poeltenberg, conte austriac, numit colonel de Kossuth; Josef Schweidel, austriac, maior şi Ignac Torok, maghiar. Prin urmare, în realitate, ei ar trebui numiţi „cei 13 ofiţeri de la Arad”, întrucât numai cinci dintre ei au avut gradul de general. Mai mult, doar cinci dintre aceştia au fost de etnie maghiară, restul de opt având etnie austriacă, germană, sârbă, croată şi armeană. Toţi au fost ofiţeri ai armatei imperiale austriece, iar prin dezertare şi trădare s-au alăturat armatei revoluţionare maghiare şi au participat la luptele duse de aceasta împotriva armatei populare revoluţionare româneşti din Transilvania, condusă de Avram Iancu şi a imperialilor.
    După înfrângerea şi capitularea resturilor armatei maghiare, la Şiria, lângă Arad, „cei 13” au fost făcuţi prizonieri de amata ţaristă şi predaţi austriecilor. Potrivit tuturor uzanţelor militare, inclusiv pe timp de război, aceştia au fost condamnaţi la moarte, de curtea marţială, prin spânzurătoare pentru trădare şi trecerea de partea inamicului. Prin acţiunile lor armate „cei 13” au susţinut prevederile programului revoluţiei paşoptiste maghiare, inclusiv punctul 12 al acestuia care stipula alipirea forţată a Transilvaniei la Ungaria împotriva voinţei românilor majoritari! Parte dintre ei, având şi funcţii de comandă, sunt răspunzători, alături de ceilalţi mercenari şi aventuriei din armata aşa zis revoluţionară maghiară, comandată de Jozsef Bem, de uciderea a peste 40 000 de români, dintre care peste 100 de preoţii ortodocşi români spânzuraţi, de arderea şi ştergerea de pe faţa pământului a peste 300 de sate locuite de români, de sute şi sute de crime barbare şi atavice, de miile de schingiuiri, de execuţiile „tribunalelor de sânge maghiare” destinate exterminării românilor transilvăneni. Ei i-au ucis pe românii transilvăneni care îşi apărau dreptul la libertate socială şi naţională! Asta reprezintă pentru noi românii „cei 13”!!!
    În anul 1925, în timpul României interbelice, perioadă istorică caracterizată printr-o imensă demnitate naţională şi un accentuat patriotism, susţinute de personalităţile ce făuriseră România Mare la 1918, guvernul Ionel Brătianu şi Regele Ferdinand Întregitorul de Ţară au dispus demolarea monumentului ridicat de Ungaria, la 1881, la Arad, în memoria „celor 13”, înţelegând că acesta reprezenta un afront la adresa României dar şi pentru a stopa acţiunile revizioniste maghiare, în general, practicate de regimul horthyst al Ungariei împotriva ţării noastre. În anul 2004, Guvernul României, printr-un act de gravă eroare de guvernare ce impietează memoria românilor care s-au jertfit în luptele cu duşmanul ancestral maghiar pentru libertate naţională în Transilvania şi nu numai, – aceasta în ciuda unei puternice opoziţii – aprobă reamplasarea monumentului „celor 13”, la Arad! Nu există nici o motivaţie în susţinerea acestei decizii ruşinoase şi descalificante pentru guvernul respectiv pentru că nu poţi justifica niciodată, nicăieri şi în faţa nimănui, în această lume, aprobarea ridicării unui monument în ţara ta care să evoce pe criminalii strămoşilor tăi!
    http://www.ziarulnat…-pentru-romani/

    Doar la noi se poate intampla asa ceva, ca urmasi victimelor sa accepte comemorarea unor criminali.Pentru ca au dezertat din armata imperiala austriaca, in timp de razboi, dezertorii au primit ce meritau.Orice tara care se respecta ar fi tratat pe cei care au tradat-o in timp de razboi.

    Răspunde
  • Felicitari pentru comentariu. Ati punctat lucrurile fara de care istoria obiectiva a acestor locuri nu nu poate fi abordata!

    Răspunde
  • Bunicul meu vorbea ff bine limba maghiara ca și bunica mea, altfel maghiari ar fi violat o pe bunica și l ar fi omorât pe soțul ei, după spusele bunicului asa au pățit cei care nu vorbeau limba maghiara, asa ca nu avem nevoie de cei 13

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.

Meniu