Două boli care nu au simptome clare în stadiile incipiente omoară anual peste 4.000 de femei în România. Cancerul de col uterin şi cancerul de sân sunt afecţiunile cu care sunt diagnosticate tot mai multe românce, dar a căror apariţie şi dezvoltare poate fi prevenită prin prezentarea periodică la un control ginecologic şi testarea Babeş-Papanicolau. Din păcate, în ţara noastră tot mai multe cazuri sunt depistate prea târziu. Femeile, de cele mai multe ori, cunosc importanţa prevenţiei, însă invocă lipsa de timp, banii puţini, credinţa că lor nu li se poate întâmpla. Cele care au trecut prin asta, nu gândesc la fel. Experienţa acestei boli, de la diagnosticare până la tratare, schimbă totul, după cum spune una dintre supravieţuitoare: „Viaţa mea şi a fiecăreia dintre noi este până auzi de cancer şi după ce auzi de cancer. Se schimbă scara valorilor. Priveşti altfel lucrurile şi vrei să trăieşti cât mai mult şi să te bucuri”. Ele au ajuns la doctor din întâmplare sau pentru că au şi-au descoperit singure pe corp semnalmente ale cancerului. Ele au fost norocoase şi au învins această boală, însă mesajul pe care-l transmit celorlaltor femei nu se leagă de şansa pe care au avut-o ele, ci de importanţa prevenţiei. Mesajul Ruxandrei, supravieţuitoare în lupta cu cancerul de sân sintetizează ceea ce ar trebui să înveţe toate femeile: „Vreau să le spun tuturor că e foarte important să te cauţi chiar dacă nu te doare nimic. Cancerul nu doare”.
„N-am timp să merg la doctor.”
„Nu mi se poate întâmpla tocmai mie.”
„Nu merg la doctor, că sigur vin de acolo cu ceva.”
Acestea sunt ideile care le-au ţinut pe Constanţa, Ruxandra şi Aurelia departe de cabinetele medicale. A existat întotdeauna ceva mai important de făcut. Au fost dorinţele de a avea o viaţă mai bună, a fost ignoranţa manifestată faţă de propria persoană. Ele s-au pus în plan secund. Alte lucruri le-au luat locul. Lucruri pe care acum nu le-ar mai lăsa să le-o ia înainte.
Constanţa, supravieţuitoare în lupta cu cancerul de sân: „În acea secundă se prăbuşeşte bolta cerească, se desface pământul şi m-am întrebat în cât timp şi ce-aş putea să fac ca să-mi las lucrurile în ordine, eu având o fată”
Constanţa nu a pronunţat niciodată cuvântul cancer, nici măcar ca să arate cât de frig e afară. Sânii i-au fost întotdeauna un punct sensibil. A avut probleme când a trebuit să-şi alăpteze copilul. Se spune că de ce ţi-e teamă nu scapi. Asta pare să fi fost şi deviza după care a mers viaţa ei. Spune că a dezvoltat nodulii la sân din cauza unui tratament aplicat greşit de medicul ginecolog care a asistat-o la sarcină.
„Veneau oamenii de afară, iarna, şi ziceau că e cancer afară. Eu nu am pronunţat în viaţa mea cuvântul cancer până când nu l-am avut. Nu am suportat atingerea sânilor. Am făcut psihoză de lactaţie când a trebuit să îmi alăptez copilul şi am făcut cancer la sân, pentru că în momentul în care am făcut fibrom uterin şi a trebuit să fac histerectomie totală, ginecologul mi-a dat etinil estradiol, fără să se consulte cu endocrinologul şi hormonii aceia din etinil estradiol m-au adus la 15 ani şi fix o zi la cancer la sân”, povesteşte Constanţa.
Povestea ei se învârte în jurul medicilor şi al lucrurilor pe care le-a auzit de la ei. Constanţa a trecut de la o veste proastă la alta şi mai proastă, s-a lovit în plin de ignoranţa şi lipsa de compasiune a unui medic căruia nu-i spune numele, dar ale cărui cuvinte i-au rămas vii în minte. „Normal că ţi-e frică, că e cancer, nu e o bubă, dacă ai noroc, o mai duci cinci ani”, i-a spus doctorul.
A ajuns la control dintr-o întâmplare. Era cu un prieten la spital şi stătea de vorbă cu o asistentă, în cabinetul ei. A auzit cuvântul mamografie. S-a mirat că acolo putea fi facută o astfel de analiză şi i-a cerut asistentei să îi facă şi ei testarea. „Mi-a spus că îi trebuie trimitere de la medicul de familie, dar i-am spus că i-o aduc a doua zi. Bine… Am mers împreună cu doamna aceea şi am făcut mamografie”, povesteşte Constanţa.
După mamografie a mai stat puţin de vorbă cu prietena ei. Medicul imagist, cel care trebuia să îi facă interpretarea analizei, nu mai apărea. A vrut să plece, dar asistenta i-a spus să treacă înainte pe la doctoriţa care îi făcuse mamografia.
„Nici măcar nu ştiu cum o cheamă, că n-am mai văzut în faţa ochilor. Era o persoană pe la 40 şi ceva de ani, care îmi spune: ‘Ştiţi, eu sunt aici doar de vreo 3-4 luni, nu cunosc pe nimeni…’. I-am zis că am o casă mare, să stea la mine, îi făceam buletin de Bucureşti. Şi ea zice: ’Am nevoie de un chirurg, că aici e cancer’, mi-a spus şi a întors monitorul spre mine. În acea secundă, nu doresc nimănui de pe faţa pământului, se prăbuşeşte bolta cerească, se desface pământul şi am avut sentimentul… în cât timp şi ce-aş putea să fac ca să-mi las lucrurile în ordine, eu având o fată. Aveam 60 de ani. Am zis în cât timp aş putea să-mi aranjez viaţa, să nu-mi las copilul încurcat”, îşi aminteşte femeia.
A sunat-o pe nepoata ei. A urmat apoi un periplu între spitale. A mers cu ea la medicul ginecolog pe care-l cunoştea, care a trimis-o la un oncolog. Spera să primească o veste bună. N-a fost aşa. A intrat în cabinetul lui.
„Eu am început să plâng, arătându-i profesorului mamografia aceea. I-am spus că îmi e foarte frică. ‘Normal că ţi-e frică, că e cancer, nu e o bubă, dacă ai noroc, o mai duci cinci ani’, mi-a spus el. Am înlemnit”, îşi aminteşte Constanţa.
A plecat de acolo şi a sunat-o pe o altă cunoştinţă. Aşa a ajuns la un alt spital, la un alt medic. Acesta din urmă s-a purtat excepţional. A fost singurul care, după cum povesteşte chiar ea, s-a spălat pe mâini şi a palpat-o, spunându-i că nu operează poze, ci pacienţi. A programat-o la operaţie lunea următoare.
„Nu am vrut să ştie familia mea. Treci printr-o luptă tu cu tine. Nu am spus nimic. Mi-am făcut bagajul, o bocceluţă minimă să mă duc să mă operez. Am scris o scrisoare pentru fiica şi pentru soţul meu, de încurajare eu cître ei şi s-a făcut duminică seara. Duminică seara fiica mea m-a rugat ca a doua zi să mă duc să îi rezolv nişte probleme. I-am spus că nu mă duc nicăieri că eu mâine mă duc la spital să mă operez”, poveşteşte Constanţa.
Fiica ei nu a fost de acord ca mama ei să facă operaţia în ţară, din cauza lipsei aparaturii de ultimă oră. Şi-a vândut maşina şi a dus-o pe Constanţa la o clinică din Turcia. S-a operat şi s-a vindecat. A avut norocul ca ganglionii limfatici să nu îi fie afectaţi şi, spune ea, a ajutat-o faptul că nu a luat medicamente, nu a băut şi nu a fumat de-a lungul vieţii.
„Viaţa sănătoasă pe care am dus-o de-a lungul timpului m-a ajutat enorm să trec peste aceste lucruri. Din boala asta se moare. Este o boală a trupului pe un suflet supărat. Din toată cercetarea pe care am făcut-o eu în jurul meu, cele care nu au fost susţinute de familie, care au fost părăsite de bărbaţi, care au fost înşelate au dus-o mult mai greu sau nu mai sunt printre noi. Viaţa normală şi civilizată pe care o ai contează, sprijinul familiei contează, dar cea mai mare deviză este ‘AJUTĂ-TE SINGUR!’, spune Constanţa.
Femeia afirmă că în cancer trebuie să-ţi fixezi un ţel, să vrei să trăieşti pentru ceva anume. Pe ea a ajutat-o dragostea pentru copil. Trebuie să-ţi propui că poţi, că mergi mai departe, că boala nu te doboară şi să te împrieteneşti cu ea.
„Fiica mea a suportat cel mai greu. Mergeam pe holurile spitalului şi lumea credea că ea e cea bolnavă, atât de distrusă a fost. Atunci, dacă ai o ţintă… În viaţă şi în tot ce faci trebuie să ai o motivaţie. În lupta asta motivaţia mea a fost fiica. Nu îţi poţi permite, în momentul în care devii mamă, nu ai voie, trebuie să fii pentru copil”, spune Constanţa.
Imediat după operaţie s-a pensionat şi spune că viaţa ei s-a schimbat. Dacă înainte anumite lucruri, care nu erau importante, o făceau să se neglijeze.
„Viaţa mea şi a fiecăreia dintre noi, că ne ştim acum, ne cunoaştem destul de bine, este până auzi de cancer şi după ce auzi de cancer. Se schimbă scara valorilor. Vorbeam cu una dintre fete, care a trecut şi ea prin asta, care era maniacă cu curăţenia. Dacă vedea un fir de păr făcea ca trenul şi acum mi-a arătat poze şi are un căţel care i-a făcut praf mocheta şi perdeaua. Priveşti altfel lucrurile şi vrei să trăieşti cât mai mult şi să te bucuri”, concluzionează Constanţa.
Ruxandra l-a ajutat pe tatăl ei să învingă cancerul, apoi s-a luptat chiar ea cu această boală
Ruxandra a trecut pentru prima dată prin experienţa cancerului cu tatăl ei. Diagnosticat cu o formă de cancer de colon, la 82 de ani, nu a putut fi operat în România din cauza problemelor cardiace pe care le avea. Aşa a ajuns la o clinică din Turcia. Ceea ce a trăit cu tatăl ei, a ajutat-o pe Ruxandra să înveţe mai multe lucruri despre cancer, despre diagnosticarea precoce, despre importanţa controlului ginecologic pentru femei. A învăţat cum să-şi palpeze sânii acasă şi a făcut asta. La un an după ce şi-a operat tatăl, Ruxandra a descoperit un nodul la sân.
„N-am stat pe gânduri şi am plecat acolo, la clinică. M-am urcat în avion şi, sigur, până în ultima secundă am sperat că este un nodul banal, care e acolo şi se va rezolva. Nu a fost aşa”, povesteşte Ruxandra.
După biopsie a primit diagnosticul. Era cancer. „Când am aflat a fost un şoc. Eram singură, mă dusesem fără familie, pentru că am zis că fac o analiză şi mă întorc. A fost groaznic că m-am dus în camera de hotel şi ţin minte că m-am uitat în oglindă şi am zis ‘Acum ce fac? Mă apuc să plâng până mor sau încerc ceva?’. Am cunoscut acolo nişte români care m-au susţinut fantastic, m-au luat seara la restaurant, m-au încurajat, au zis că va fi totul bine”, îşi aminteşte femeia.
Ruxandra a luptat. Soţul i-a fost alături în Turcia. A făcut operaţia şi nu i-a fost îndepărtat tot sânul. Norocul ei a fost acela că a descoperit la timp boala şi a învins-o uşor, fără să-şi piardă tot sânul şi fără alte complicaţii.
„Am fost şocată, pentru că nu te aştepţi. Vedeam în jurul meu toată lumea cu cancer şi spuneam că mie nu mi se poate întâmpla aşa ceva. Sigur că primul gând a fost de ce mi se întâmplă mie. Pe urmă m-am gândit că poate am fost ajutată şi îndrumată de Dumnezeu să ajung la doctor şi să găsesc din timp boala. Am descoperit-o singură şi nu am privit-o ca o pedeapsă. Foarte multe persoane spuneau că li se întâmplă acele lucruri pentru că au făcut sau nu au făcut ceva. Din contră, eu am considerat că mi s-a acordat o şansă să ajung acolo şi să tratez boala din timp”, spune Ruxandra.
Este o supravieţuitoare care îşi spune povestea tocmai pentru a le ajuta şi pe alte femei să devină supravieţuitoare în ţara în care cancerul de sân a omorât în 2014 peste 3.400 de femei, potrivit datelor furnizate de Ministerul Sănătăţii.
„Vreau să le spun tuturor că e foarte important să te cauţi chiar dacă nu te doare nimic. Cancerul nu doare. Mie mi s-a întâmplat să pun mâna şi să simt ceva într-o zonă accesibilă şi, fiind cu tata înainte, învăţasem puţin că e bine să te cauţi. Fiica mea, de exemplu, pentru că a văzut prin ce am trecut şi a fost alături de mine şi a suferit lângă mine, poate chiar mai mult decât mine, se caută şi ea deja de acum, are 25 de ani. Merge anual la control. Am încurajat-o să facă asta. E foarte important să te verifici”, conchide Ruxandra.
Aurelia a învins cancerul de col uterin: „Ştiu că ţine de educaţie să te duci în fiecare an la controlul medical. Eu nu l-am făcut. Dintr-o întâmplare am zis să mă duc. Cred că Dumnezeu a zis până să fie prea târziu”
Aurelia a primit diagnosticul de cancer de col uterin. Îşi aminteşte că nu i s-a dat nicio şansă. Prima întâlnire cu medicul oncolog a fost un coşmar. „Am fost la un domn profesor, care mi-a spus că am o conopidă şi că trebuie să merg la Institutul Oncologic Bucureşti, că ce am făcut figura asta, că am cancer şi că în România se moare de cancer. Fiica mea era cu mine. Nu poţi să spui unui om aşa. Mi s-a părut cumplit să n-am nicio şansă. El mi-a spus că e sătul de figuri din astea, că eu am primit un diagnostic, nu am primit un cadou”, povesteşte Aurelia.
Nu a mers la controalele periodice atunci când ar fi trebuit şi s-a neglijat pe ea, deşi ştia că prevenţia este importantă şi că un control ginecologic trebuie făcut anual.
„Ştiu că ţine de educaţie să te duci în fiecare an la controlul medical. Eu nu l-am făcut. Dintr-o întâmplare am zis să mă duc. Nu m-am simţit rău. Am nişte aluniţe şi am vrut eu să văd ce e cu ele şi am cerut şi la ginecolog. Nu mai fusesem de când am născut. Cred că Dumnezeu a zis până să fie prea târziu. Poate nici n-aş fi mers”, spune Aurealia.
A avut norocul să găsească alţi medici, care au ajutat-o să lupte cu boala, i-au dat speranţa că va fi bine. Şi a fost bine. Aurelia s-a operat şi nu a mai avut nevoie de radioterapie sau chimioterapie. „Am mai avut şi norocul să găsesc nişte oameni deosebiţi. Ştiţi că întotdeauna bisturiul poate face orice, dar mai contează şi cum vorbeşti cu omul… că şi eu lupt dacă mi se spune că am şansa asta, că facem asta, asta şi trăiesc. Nu ajung şi mi se spune că mi s-au terminat zilele…”, îşi aminteşte ea ce a trăit în acele momente.
Aurelia nu a mers la doctor pentru că nu a crezut că aşa ceva i se poate întâmpla chiar ei. A mers întotdeauna pe ideea că dacă ajungi la cabinetul medical să îţi faci un control, cu siguranţă ţi se spune că ai ceva.
„Eu nu am mers la doctor pentru că am zis că mie nu mi se poate întâmpla aşa ceva. Sfatul meu pentru toate femeile din România este să meargă la doctor. Eu acum am grijă de mine. Nimeni nu te iubeşte mai mult decât tu pe tine. Nimeni, indiferent ce ai face. Fiecare are problemele lui pe lângă tine. Nu, tu trebuie să fii prima persoană importantă pentru tine. Acum, la 60 de ani mi-am dat seama. Nu-i târziu nici acum. E bine că s-a întâmplat”, concluzionează Aurelia.
Toate aceste femei au trecut printr-o experienţă care le-a marcat. Au scăpat cu viaţă şi sunt supravieţuitoarele ale căror poveşti norocoase trebuie să fie un exemplu pentru femei. Ele au avut şansa să se vindece, fie pentru că au descoperit boala singure, din timp sau, pur şi simplu, pentru că organismul lor a rezistat. Nu toate cazurile se sfârşesc aşa. Ruxandra, Constanţa şi Aurelia au vorbit fiecare în parte despre importanţa controalelor medicale periodice şi despre faptul că fiecare femeie ar trebui să aibă grijă, în primul rând, de propria persoană. Nu e nevoie să te îmbolnăveşti ca să-ţi dai seama de asta. Poveştile lor ar trebui să fie suficiente.
Sursa: www.gandul.info