Cinicul propagandist comunist Silviu Brucan (1916-2006) a fost expert in fabricarea de legende. Despre altii si despre el insusi. Jucand cartea de ganditor independent, a fost indragit, incepand din anii 70, de unele cercuri liberale si marxizante din SUA. A stabilit o relatie speciala cu Ceausescu: acesta ii permitea sa calatoreasca in Vest, Brucan se abtinea sa-l critice public. Pana la revolta de la Brasov, Brucan a respectat acest acord. Chiar si dupa aceea, nu a contestat rolul conducator al PCR, ci doar excesele cultului lui Ceausescu si indepartarea de “normele leniniste”. “Scrisoarea celor 6″ din martie 1989, nu a fost un manifest anti-totalitar, ci un strigat de revolta al Vechii Garzi a partidului in raport cu abuzurile dictaturii lui Ceausescu. O revolta intarziata, limitata ideologic si prea putin relevanta politic. “Scrisoarea” nu a catalizat formarea unui grup reformator la varf. Brucan nu a fost niciodata un disident, ci doar un fractionist in interiorul PCR. Nu a crezut in democratia liberala si nu a iubit pluralismul.
Apropiat de Dej, comunist indarjit, inflacarat si intransigent (asemeni unor Miron Constantinescu, Leonte Rautu, Ofelia Manole, Mihail Roller, Constanta Craciun, Grigore Preoteasa, Sorin Toma, Stefan Voicu, Pavel Tugui, Nestor Ignat, N. Corbu), Silviu Brucan a fost un activist credincios al PMR, vindicativ, inchistat si cinic. El scria rechizitorii in “Scanteia” cerand lichidarea lui Iuliu Maniu, sotia sa, Alexandra (Sasa) Sidorovici, rostea rechizitorii, ca acuzator public, la Tribunalul Poporului. Brucan a vorbit in numele RPR la ONU si la Washington, a scris texte virulente la adresa liderilor partidelor democratice din Romania, intemnitati de partidul lui Brucan, a jucat cartea fractionismului prudent in anii 80. A facut-o mizand, ori mimand ca mizeaza, pe sprijin vestic si, dupa 1985, pe sprijin sovietic. A mintit constant si cu pasiune.
Sa luam acest citat din “Generatia irosita”:„Ambiţia, o mare ambiţie, l-a devorat pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Intelectual autentic, se simţea superior tovarăşilor săi, şi mai ales lui Ghiţă Dej! Cuvintele care i-au scăpat «Ce, Ghiţă trebuia să fie conducătorul partidului? Eu trebuia să fiu!» dau măsura ambiţiei sale care avea să-i fie fatală”. Ambitia l-a mistuit pe Patrascanu mai mult decat pe sanguinarul Dej? Ar fi ordonat Patrascanu arestarea, torturarea, impuscarea lui Dej, a lui Bodnaras, a lui Teohari Georgescu, a Anei Pauker? Apoi, lasand suspecta oralitate a relatarii de-o parte, nimic nu sugereaza ca Lucretiu Patrascanu ar fi putut rosti cuvintele atribuite lui de Brucan. Nu asa vorbea Patrascanu. Cred sincer ca nu asa gandea. O spun pe baza a nenumarate interviuri pe care le-am facut de-a lungul anilor pe tema luptelor la varf din PCR. Veteran al conflictelor intestine, cunoscator al politicii de cadre staliniste, Patrascanu stia ca un intelectual nu are cum sa ajunga liderul suprem al partidului. Ce baza avea el in aparat? Niciuna. Cati ani de Doftana facuse? Ce relatii avea cu Kremlinul? Ce protectori avea la Moscova?
Obsedat de rolul sau istoric, Brucan si-a atribuit merite care nu erau ale sale, inclusiv initerea “Scrisorii celor 6″ (Gh. Apostol a fost adevaratul initiator). A intrat in lupta fatisa cu clanul Ceausescu nu pentru ca dorea democratie in Romania, ci pentru ca respingea modelul feudal-despotic al socialismului practicat de “Conducator”. In plus, orgoliosul Brucan nu putea suporta ideea ca dusese marginalizat, ca nu mai facea parte din cercul intim al puterii. Ii privea cu seniorial dispret pe parvenitii ideologici. Se considera un ales, nu putea accepta ca fusese plasat pe strapontina. Oricum, din cate stiu, intre Brucan si Sasa Sidorovici au existat divergente politice: el macar ajunsese post-stalinist, ea a ramas o iluminata bolsevica pana la capat. O biografie a Alexandrei Sidorovici ar lumina unele momente stranii din istoria PCR. Cu ce s-a ocupat in anii razboiului? Dupa informatiile mele, a fost implicata intr-o retea de spionaj sovietic despre care, pana acum, nu s-a vorbit. Am cunoscut in tinerete o doamna, emigrata din Germania nazista via Cehoslovacia in Romania, care a lucrat, sub nume fals, intr-un bizar salon de cosmetica la Bucuresti. Alexandra Sidorovici era legatura ei imediata. Persoana despre care vorbesc a fost functionara, in anii 50, a reprezentantei comerciale a Romaniei la Koln…
Nu este cazul sa intru aici in detalii privind natura cel putin bizara a publicarii dosarului de Securitate al lui Brucan de catre IICCR in perioada Oprea-Olaru-Hossu Longin. Ma indoiesc ca a fost o decizie justificata. Evident ca putea sa apara, dar nu cu sprijinul unui institut guvernamental intr-o tara in care dictatura comunista a fost condamnata, prin vocea sefului statului, drept ilegitima si criminala. Ori, daca tot se dorea publicarea, macar sa fi existat un studiu introductiv demistificator care sa previna cititorii ca nu era vorba de un disident in sensul real al cuvantului. Cine va compara textele lui Brucan din acei ani cu volumul de dialoguri dintre Dan Petrescu si Liviu Cangeopol, text veritabil al disidentei reale, va putea imediat nota diferentele. Comunismul nu a comis crime impotriva lui Brucan, Brucan a justificat ideologic, timp de decenii, crimele comunismului. Am afirmat acest lucru pe vremea cand Brucan era in viata, l-am scris si cand a murit (v. articolul de mai jos). Cand Brucan si-a publicat cartea de memorii “Generatia irosita”, un monument al mistificarilor istorice, politice si etice, Monica Lovinescu a intrebat, pe buna dreptate: Care generatie irosita, domnule Brucan? A calailor ori a victimelor?
Dubioasa convertire a lui Silviu Brucan
(Articol aparut in Revista 22, 29 septembrie 2006)
Silviu Brucan a fost un ideolog comunist. Chiar dupa despartirea sa de crezul caruia i s-a dedicat cu fanatism vreme de decenii, inca din anii cand partidul comunist era o minuscula formatiune clandestina, Brucan a pastrat o mentalitate autoritara. A fost intotdeauna un om al monologului. Dadea lectii, dadea note. Nu avea indoieli si profetiza ca si cum s-ar fi aflat in inima adevarului. Cand a avut putere, mai ales in aparatul ideologic, s-a rafuit nemilos cu adversarii. Ruptura lui Brucan cu bolsevismul a venit tarziu si nu a implicat sub nici o forma o sfasietoare analiza a propriilor responsabilitati, mai cu seama perioada de la Scanteia, cand a cerut cu vehementa suprimarea, inclusiv fizica, a elitelor politice democratice romanesti. Dupa prabusirea comunismului, Brucan a continuat sa urzeasca intrigi, incercand mereu sa-si fortifice influenta. A jucat un rol crucial in numirea lui Petre Roman ca premier si s-a opus cu obstinatie reabilitarii lui Mircea Raceanu.
Spun aceste lucruri acum, dup a trecerea sa in nefiinta, fara a avea nici cea mai mica animozitate personala. L-am intalnit doar ocazional si am purtat cateva superficiale conversatii. Am scris insa despre Brucan inca din anii 80, deopotriva la Europa Libera si in presa occidentala, inclusiv in revista L’autre Europe. Intr-un articol pe care l-am publicat in New York Times pe 30 decembrie 1987, mentionam pozitia critica a lui Brucan in raport cu actiunea represiva a regimului impotriva revoltei muncitoresti de la Brasov. Stiind bine cine era Brucan, un personaj uns cu toate alifiile, notam faptul ca in PCR parea sa se configureze un curent reformator. Nu a fost sa fie. Nici Iliescu, nici alti membri ai aparatului mai mult sau mai putin marginalizati nu au avut curajul sa se angajeze pe aceasta cale. Cand s-a pus problema largirii nucleului de semnatari ai “Scrisorii celor sase”, nu s-a gasit nici un membru al acelui grup care sa se asocieze cu veteranii care protestau impotriva despotismului ceausist. “Scrisoarea”, la a carei difuzare Brucan a avut un rol important, gratie legaturilor sale in cercurile diplomatice de la Bucuresti, nu a fost un document antitotalitar. Era un strigat de protest al Vechii Garzi comuniste, incurajata de reformele lui Gorbaciov si dezgustata de cultul personalitatii lui Ceausescu. Cel putin in cazul lui Constantin Parvulescu este de presupus ca nu era nici macar un gorbaciovist, ba chiar dimpotriva. Ce-i unea pe batranii comunisti era aversiunea pentru dictatura familiei Ceausescu. Brucan nu diferea in aceasta privinta de ceilalti semnatari (exceptia era probabil Grigore Raceanu, cel mai radical dintre ei).
In anii 50, a contribuit, alaturi de Iosif Chisinevschi, Leonte Rautu, Mihail Roller, Nestor Ignat, Grigore Preo teasa, Sorin Toma, N. Moraru, Ofelia Manole si altii, la constituirea unui discurs politic intemeiat pe resentiment social si pe manipularea pulsiunilor gloatei impotriva adevaratelor valori. A fost unul dintre apropiatii lui Gheorghiu-Dej, pe care l-a venerat si l-a servit cu neconditionat devotament. A justificat filosovietismul cel mai abject, dupa cum a stiut sa vireze si sa imbrace mantia unui antisovietism oportunist atunci cand partidul a pornit in acea directie. A fost un cinic, insa cinismul sau a fost intotdeauna subordonat convingerilor sale anticapitaliste. Pana la sfarsitul vietii a crezut in mitologia stangista a luptei impotriva imperialismului. La acest capitol, s-a inteles de minune cu sotia sa, infocata stalinista Alexandra Sidorovici. Sasa, cum i se spunea, venea din elita politica a vechii Romanii. Fratele ei, Teofil Sidorovici, fusese, in anii ‘30, comandantul Strajeriei. In anii razboiului, Sasa Sidorovici a fost implicata, se pare, in activitati de spionaj in favoarea URSS. A fost apoi “acuzator public”, activista de partid, a detinut functii ministeriale importante. Cu cel putin un stramos britanic, vorbea la perfectie engleza. Sasa si Tache (cum i se spunea lui) au petrecut cativa ani buni in Statele Unite, unde Brucan a detinut functii “de mare incredere” (ambasador la Washington, sef al Misiunii la ONU). Au scris impreuna o carte denigratoare si profund nociva despre Statele Unite. Cata vreme a fost propagandist comunist, adica cea mai mare parte a vietii sale, Brucan a mintit, inclusiv atunci cand spunea “Buna ziua” ori “La revedere”. Doua lucruri au contat pe atunci pentru el: cauza partidului si propria supravietuire politica. La acest capitol se intelegea cu alti veterani cu care a intretinut relatii cordiale. Prieteni reali insa nu a avut.
A mintit si dupa ce a inceput sa-l sfideze pe Ceausescu (nu sistemul). A facut-o insa mai putin insolent si ostentativ. A inceput sa critice pe fata totalitarismul de tip sovietic abia dupa moartea lui Brejnev, cand a publicat in Statele Unite o carte intitulata Socialismul mondial la rascruce. Nu s-a asteptat la marele naufragiu al blocului sovietic. Nu a prezis niciodata revolutiile din 1989. A mizat pe schimbarile de la varf, pe reforme graduale, pe rolul providential al activistilor “luminati”. Tocmai de aceea l-a sustinut pe Iliescu in momentul cand acesta a intrat in scena ca aparator al “cauzei intinate de Ceausescu”. Dubioasa convertire a lui Brucan la pluralism s-a petrecut abia atunci cand el a pierdut orice influenta politica. Cand avea putere, a lansat, imediat dupa luarea puterii de catre FSN, c onceptul “partidului mare”. El a fost artizanul strategiei de transformare a FSN in partid care sa candideze la alegeri.
Brucan a fost de fapt ideologul primei perioade feseniste. Si-a asteptat cu fervoare acest moment si l-a savurat intru totul. A intrat de fapt in conflict cu Ceausescu din motive personale. A fost scos de la Televiziune, unde era vicepresedinte, in 1966, ca urmare a unui incident in care era implicat fiul sau cel mare, Dinu. A mai avut o fata, Anca, si un baiat, Vlad. Toti trei erau copii infiati. Nici unul nu mai este in viata.
Scopul lui Brucan a fost intotdeauna sa apara drept “eminenta cenusie”. Stia ca aparentele creeaza realitati si nu se insela in aceasta privinta. A pretins ca avut contacte personale cu Gorbaciov, desi acest lucru a fost infirmat de cel putin unul dintre consilierii apropiati ai fostului lider sovietic (Ceslav Ciobanu in discutii cu subsemnatul). Brucan nu a condamnat niciodata sistemul comunist cu aceeasi manie si revolta precum un Milovan Djilas ori un Aleksandr Iakovlev. Nu a dovedit vreodata compasiune pentru victimele terorii comuniste. Nu cred ca a citit vreo carte de Soljenitin, Koestler ori Conquest. Invocarea moralitatii in politica i se parea o proba de infantilism.
Contributiile sale politologice, net inferioare celor ale lui Pavel Campeanu, se situeaza in zona unui neomarxism anodin, pozitivist, sec, asadar, fara o respiratie filosofica reala. Cum spuneam, pana in 1989 a sperat in regenerarea sistemului. Dupa aceea, cand “marele esec”, cum a numit Zbigniew Brzezinski colapsul comunismului, a devenit de necontestat, Brucan s-a adaptat convenabil la noile realitati. Inteligent, sardonic si bine informat, a fost un aparatcik ideologic, nu un intelectual critic. S-a crezut mai important decat a fost si a stiut sa joace cu viclenie cartea marelui tragator de sfori. Avea pareri despre orice si poza in patriarhul analistilor politici scrie contributors.ro
Repet, nu i se poate nega lui Brucan meritul de a fi fost unul dintre semnatarii “Scrisorii celor sase”. Si-a asumat rolul de critic al lui Ceausescu, ceea ce in perioada aceea, cu un dictator paranoic in fruntea tarii, nu era putin lucru. Nu a fost insa niciodata un veritabil apostat. Rolul sau in Revolutia din decembrie 1989 a fost in cel mai bun caz ambiguu. Poate ca singurul sau merit in acea situatie critica a fost ca s-a opus tentativelor de regrupare a Securitatii. Nu a iubit democratia liberala. La randul ei, aceasta nu-i datoreaza nimic lui Silviu Brucan .