Nu citim aici un nou poem pedagogic, argumentând în favoarea foloaselor bătăii, pasămite, rupte din rai. Nu e un text care ignoră legea. Ci e o apărare a copiilor. Şi o pledoarie pentru un stat fără trufii salvaţioniste.
Ura şi hecatombele ei Integrarea Europei în România L-a bătut tatăl pe fiul său, ajuns, mult mai târziu, om de nădejde? De două ori. Odată, pentru că reprodusese, copil mic fiind, cu voce tare, pe stradă, adevărul auzit voalat acasă şi deschis pe maidan. Că secretarul general al partidului comunist e un criminal. Se temuse c-o va repeta la grădiniţă şi îi vor aresta pe toţi. I-a ars, speriat, o palmă la cur, avertizându-l să-ncerce să nu-i vâre în bucluc.
Mai târziu, era adolescent, era să se înece. Lipsise prea mult, iar tatăl îl căutase ore în şir pe plajă. Îndărătul lui se adunase o gloată, însetată să guste senzaţionalul depistării prevăzutului cadavru. Când l-a văzut, în fine, în viaţă, s-a îndreptat spre el cu paşi de gigant. I se luase bătrânului de pe inimă nu doar o piatră, ci Everestul tuturor angoaselor. S-a defulat, prefăcându-se că-i aplică fiului său două scatoalce. În fapt îl mângâiase şi îşi îmbrăţişase copilul, mai degrabă decât să-l pălmuiască. DW, despre cazul Bodnariu: „Trauma despărţirii de părinţi riscă să fie veşnică, spre deosebire de o palmă pe fese“ I-a fost perpetuu recunoscător. Îi demonstrase, pierzându-şi o clipă cumpătul, că e un părinte care n-are doar mereu mai multă minte, sau dreptatea celui ce disciplinează just, mai degrabă decât să se dedea vindictei crunte sau pedepselor cumplite, mascând prostie, ori carenţe de autoritate şi personalitate.
Îi revelase că, dincolo de datoria sa de tată, de a-i structura odraslei personalitatea, spre a distinge între bine şi rău, inclusiv prin răsplăţi şi sancţiuni adecvate realizărilor şi contraperformanţelor, dispunea de o inimă. Dubla astfel, ca tată, dragostea necondiţionată a mamei, oferind pruncului temeiul siguranţei pe care se clădeşte un om întreg, capabil să se desprindă de narcisismul infantil şi să empatizeze nu doar cu ai săi, ci şi cu ceilalţi, cu străinii, cu naţiunea şi omenirea întreagă. Era afecţiunea profundă, în baza căreia, spre a-l parafraza pe Martin Buber, se poate construi o relaţie dialogică fecundă, de tip eu-tu, punând o personalitate la adăpost de vulnerabilitatea şi spectrul nebuniei sau fanatismului. Ce-ar fi fost dacă s-ar fi aflat amândoi în colţul opus al Europei? De pildă în ţara în care a dat lumii neologismul „Quisling“, pentru trădător, în care a asasinat în masă un Anders Breivik? Dacă pe plajă se aflau cerberii statului norvegian, puşi să păzească nu doar integritatea fizică a copiilor, ci şi, de bună seamă, conformitatea părinţilor la sistemul statului atotputernic?
Sechestrat, în baza legii, de Barneveret, cum îi zice omnipotentului monstru postmodern al Serviciului de Protecţie a Copilului din statul nordic, puştiul s-ar fi trezit invitat să-şi denunţe părinţii pentru alte prezumtive rele tratamente. S-ar fi văzut, eventual, adoptat de străini şi silit să-şi petreacă restul vieţii fie fugind de sine şi de ceilalţi, fie muncind din greu la adaptarea la trauma veşnică a destrămării familiei sale. A demolării aproapelui său, fără de care e greu de imaginat că se poate coagula suficientă încredere pentru o viitoare iubire de aproape autentică.
Nu, nu citim aici o pledoarie în favoarea bătăii, pasămite, „rupte din rai”. Sau pentru varga pe care ar economisi-o, conform Bibliei, doar cine nu-şi iubeşte copii. Căci acela care „cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată”, cum afirmă Proverbele, 13.24. Nu e apoi un text care să ignore că dura lex sed lex, că legea se cere aplicată. În fine, nu avem sub ochi un verdict, imposibil de articulat chiar în condiţii de competenţă incontestabilă, înaintea cunoaşterii exhaustive a detaliilor concrete ale cazului, ci expresia unor nedumeriri majore. Şi a unor asociaţii istorice şi culturale iscate involuntar de problema incompatibilităţii cu libertatea, cu imperative etice şi cu valorile statului democratic-liberal, a tratamentului aplicat familiei Bodnariu şi altor familii esteuropene, de către statul norvegian.
A avut el dreptate să le confişte patru copii şi un sugar unor părinţi crescându-i în temeiul unor principii religioase creştine, ce, poate, nu exclud o temperată disciplinare fizică? Sau a comis un abuz grav transformându-i în orfani, după ce ar fi fost bătuţi? O nedumerire gravă vizează procedurile. Au fost avertizaţi părinţii suficient? Autorităţile invocă prevederi legale de o pondere morală îndoielnică, spre a justifica refuzul, greu de înţeles şi încă şi mai greu de acceptat, de a da publicităţii amănuntele şi probele în temeiul cărora s-au adoptat decizii de o severitate extremă, de vreme ce trauma despărţirii de părinţi echivalează, poate, la copii, cu şocul unui viol şi riscă să fie veşnică, spre deosebire de o adesea grabnic uitată palmă pe fese. De unde însă această inadecvare procedurală la un stat cu apucături salvaţioniste, ce îi răpeşte, în numele „drepturilor“ lor, părinţilor, spre a-i izbăvi? Redusa importanţă acordată dreptului inalienabil al copiilor, spre a-l parafraza pe Janusz Korczak, nu doar la propria viaţă şi la propria moarte, ci şi la a avea şi a-şi păstra părinţii, în speţă părinţii proprii, biologici, de unde vine? Nu dispune statul norvegian de psihologi? Nu ştie ce sechele grave provoacă abducţia de copii şi demolarea de familii? Sau avem de-a face mai degrabă cu hybrisul concepţiei colectiviste a statului atotputernic, care n-are a se preocupa de particularităţi culturale ale minoritarilor ori drepturi individuale şi-şi permite să rectifice, prin măsuri de forţă, presupuse greşeli ale destinului, sau neajunsuri omeneşti, înlocuind chiar şi părinţi? E o iluzie veche, alimentând utopii totalitare.
M-am întâlnit iniţial cu ea într-o carte veselă, pentru copii. Trimişi cu forţa la cursuri de reeducare dacă, rău inspiraţi, nu avuseseră destulă înţelegere pentru progeniturile lor şi îi pocniseră sau pedepsiseră, părinţii se supun entuziaşti sistemului disciplinărilor, imaginat, aplicat şi controlat de cei mici. De autoritatea infantilă. Căci, în „lumea întoarsă pe dos”, titlul unui capitol din genialul „35 mai”, o carte din 1931 a scriitorului german Erich Kästner, mai cunoscut ca autor al lui „Emil şi detectivii”, rolurile s-au inversat. Autoritatea nu mai aparţine găinii, ci oului. Tatăl şi mama înfundă, în zisa lume, şcoala de corecţie. Maltrataţi cândva, şcolarii le aplică fără milă disciplinarea necesară reeducării. Visul comic al lui Kästner iscă la cititorii săi supuşi unei rigide educaţii teutone voie bună şi fericite zâmbete. Care ne îngheaţă pe buze dacă evocăm urmarea. Fiindcă, după numai un an de la publicarea cărţii lui Kästner, debuta în Uniunea Sovietică tragedia „tovarăşului“ Pavlik Morozov. Copilul îşi denunţase tatăl pentru tăinuire de grâne. Avea apoi să fie ucis el însuşi, împreună cu fratele său, spre a fi instrumentalizat, mai întâi de călăii poliţiei politice, întru arestarea şi uciderea rudelor băieţilor, acuzate de „chiaburism”, iar apoi de propagandiştii stalinişti, care aveau să-l distribuie pe micul delator în rolul de „pionier” model şi de „erou bolşevic”. La exact doi ani după publicarea cărţii lui Kästner lumea se întorcea pe dos în chiar patria autorului. La putere, în Germania, venea Hitler şi tirania partidului său nazist. Se inaugura atunci experimentul rasist numit „Lebensborn“, care avea să mutileze nu în ultimul rând Norvegia. În baza lui, nemţii sporeau numărul de procreeri, zămisliri şi recrutări convenabile, prin naşteri anonime, de copii genetic şi politic dezirabili, ori prin răpiri de feţi-frumoşi blonzi, cu aspect de „arieni” din teritoriile ocupate, spre a fi adoptaţi de familii de SS-işti, ori plasaţi în azile.
Tot atunci debuta marea eră a îndoctrinărilor în masă, a maltratărilor fizice şi psihice, a abandonulului în mizerie şi indiferenţă, de către părinţi, a nenumăraţi copii predaţi statului, înainte ca un milion şi jumătate dintre ei să sfârşească, gazaţi, la Auschwitz, doar pentru că erau evrei, ţigani, indezirabili. Înseamnă toate acestea că Norvegia, ţara unei exemplare rezistenţe antinaziste, trebuie ţintuită la stâlpul infamiei ca urmaş al statelor sovietic şi nazist? Defel. Că am accepta maltratarea celor mici? Că n-ar fi nevoie de o eficientă protecţie a copiilor? Sau că am fi îndrituiţi să-i uităm pe copiii străzii, pe cei mici abandonaţi şi transformaţi în orfani de părinţi plecaţi, neglijenţi, ori cruzi, nu în ultimul rând, în România? Câtuşi de puţin. Înseamnă doar că şi în era despărţirii de biserici, statul nu e D-zeu. Să nu se conceapă, cu superbie, ca mesia ori stat salvaţionist, ca măsură a tuturor lucrurilor, ca să nu derapeze, generând interminabilul coşmar al lumilor întoarse pe dos.
Sursa: adevarul.ro