”Fuse, fuse şi se duse. Fu un an bun. Grâu’ se făcu, porumbu’ se făcu, vinu’ se făcu. Să petrecem Anul Nou cum scrie la carte”. Acesta era îndemnul cu care Amza Pellea reuşea să ajungă la inima românilor în noaptea dintre ani. Era spumos, special, te ajuta să râzi când nu aveai chef nici să zâmbeşti, iar după el urmau alţii. Actori mari, artişti de top, toţi te făceau pe tine, telespectatorul unei singure televiziuni, să te cuibăreşti în fotoliu şi să te rezemi de umor, cu gândul la fericire şi la vremea când vei trăi bine. Alexandru Arşinel, Vasile Muraru, Corina Chiriac, Maria Dragomiroiu, Ducu Bertzi şi Mihai Constantinescu au povestit pentru Gândul cum se pregătea cel mai aşteptat program de pe vremea comunismului.
“Cum te cheamă? Zgăbearţă Iftode. De unde eşti? Din Văscăuţi. Ce e tac-tu? Cârciumar”. Acesta a fost replica din ‘’Doi vulpoi’’ cu care Vasile Muraru a dat lovitura într-o noapte de Revelion. “A avut un mare impact după difuzare. Îmi amintesc că trebuia să plec cu trenul la soţia mea şi nu am reuşit să mă urc. Mă cunoştea toată lumea în gară la Târgovişte. Făcusem şapte filme, dar nu au avut succesul acestei replici. Totul era controlat, dar avea şi o oarecare calitate. Astăzi sunt alte posibilităţi de distracţie, dar atunci era o sărbătoare pentru români, care petreceau altfel, nu se întâlneau la o masă să butoneze telefoanele, iar Ceauşescu nu s-a jucat cu Revelionul, nu l-a oprit”, îşi aminteşte, cu nostalgie, Vasile Muraru.
“Eram fericiţi că eram selecţionaţi, noi fiind tineri în perioada aceea. Era plăcut să te întâlneşti cu acei oameni, să ai posibilitatea să fii în replică cu foştii tăi profesori”, spune şi Alexandru Arşinel, care a avut şansa să trăiască pe viu mirajul câtorva nopţi. ”Veneam după amiază, pe la 12.00, mai repetam şi la 20.00 începea Revelionul, până la 06.00 aşteptai să intri. Ţin minte că odată urma să cânt cu formaţia lui Sile Dinicu, In ginocchio da te, şi îmi venea rândul dimineaţa. Stăteam acolo, repetam cuvintele, dar m-am aşezat pe o scară şi am adormit. La un moment aud: Arşinel!, Arşinel! Am intrat ”beat” în scenă, nu ştiam unde sunt, noroc că a bătut cineva dintr-o tobă, m-am trezit la realitate şi mi-am făcut numărul. Eram tare fericit, mă vedea mama, mă vedea tata, prietenii. Pentru noi TVR însemna o răsplată, te băteai să ajungi un actor cât de cât cunoscut ca să prinzi o dată pe an o intrare la TVR”, povesteşte actorul.
“La un astfel de Revelion i s-au lipit ochii soţului meu de ecran. M-a remarcat într-un grup de olteni, aşa ne-a adus viaţa împreună”, îşi aduce aminte şi Maria Dragomiroiu..
Pregătirile pentru noaptea de gală debutau, de cele mai multe ori, la începutul toamnei, iar realizatorii erau aceiaşi în fiecare an. “Ei comandau compozitorilor şi umoriştilor talentaţi din perioada aceea o serie de materiale. Ştiu că Dan Mihăescu îi scria lui Toma Caragiu momentele acelea delicioase”, îşi aminteşte Corina Chiriac. Artista crede că Revelionul românesc de atunci nu era cu nimic mai prejos decât cel francez sau cehoslovac, pentru că TVR era atunci o industrie care funcţiona foarte bine, iar legea divertismentului era universală.
Revelioanele din acele timpuri încercate aveau o anume strălucire, dar în spatele lor se ascundea o muncă titanică. Materialele care urmau să rupă gura târgului în noaptea cea mare erau gata în câteva săptămâni, în prealabil treceau printr-o comisie de viză, iar în luna octombrie începeau înregistrările. Timp de două săptămâni se muncea zi lumină, iar totul trebuia să meargă brici. “Ştiu că uneori filmam noaptea, după ora 02.00. Ne adunam, eram cuminţi, nu spuneam nimic, ne integram în atmosfera aceea de lucru şi ne făceam treaba”, explică Mihai Constantinescu. Când vine vorba de cenzură, solistul nu crede că Ceauşescu era marea problemă la vremea aia: ‘’Existau micii căţeluşi care se temeau pentru locul lor de muncă. Mai târziu, Elena se uita şi scotea anumite lucruri care nu-i plăceau’’.
Song, în blugi şi cu ii
Grupul Song era o pată de culoare în vremea Revelioanelor ceauşiste. Acei frumoşi nebuni reuşeau să aducă un suflu nou, să facă dintr-o perioadă tristă una efervescentă, să împrăştie speranţă.
“Ştiu că eram favorizaţi de Tudor Vornicu. Dacă ceilalţi se loveau de anumite rigori în ceeea ce priveşte vestimentaţia, noi echilibram balanţa. Cântam în blugi şi ii. Petreceam multe ore pe platou, dar aveam şi multe piese care trebuiau filmate altfel”, mărturiseşte pentru Gândul Ducu Bertzi. Amintirile cu Ioan Luchian Mihalea sunt însă de nepreţuit: “Pentru el erau importante repetiţiile. Era ca la fotbal, nu puteai să fii vedetă, dar să nu te duci la antrenament. Ţin minte că după ce ne făceam programul mergeam să mâncăm spaghete, iar cele mai bune erau la Athenee Palace, aşa că ne urcam în autobuzul care ne lua de la Casa Scântei, lumea era posomorâtă, cenuşie, dar noi începeam să le cântăm colinde şi atmosfera se lumina. Eram fericiţi că reuşeam să-i facem pe ceilalţi fericiţi”. Ducu Bertzi crede că românii aveau mai multă nevoie de artişti în acele vremuri: “Toate sălile erau reci, neîncălzite, se mai oprea şi curentul în timpul spectacolului, dar oamenii stăteau cu mânuşi în mână şi aplaudau”.
Filimoane, Filimoane
Scheciuri, muzică populară, uşoară, romanţe, acestea erau deliciile care îi ţintuiau pe telespectatori în faţa televizoarelor în cea mai lungă noapte dintre ani. Lumea iubea umorul, dorea să râdă cu poftă, să simtă, măcar pentru o seară, fericirea aceea, pe care o primea cu porţia.
Arşinel îşi aminteşte că la unul dintre Revelioane a încercat şi un rol de travesti. “El a apărut în programul nostru întâmplător. Cu noi în spectacol era pe atunci şi Margareta Pâslaru, aşa că Veselovschi şi Puiu Maximilian i-au propus un cântec care avea o nuanţă lăutărească, dar ea a zis că nu o prinde. Cântecul se numea ”Filimoane” şi trebuia cântat de o femeie. Eu am început să-l cânt în falset şi m-am gândit să-l fac travesti. Am avut un succes imens. La un an după Revoluţie am fost în Australia şi jumătate din sală avea caseta cu tot Revelionul imprimat, se vindea foarte bine pe atunci, şi toţi îmi cântau Filimoane, Filimoane”, spune actorul.
Sume modice pentru artişti
Revelionul era ca o mană cerească pentru artişti, nu îi îmbogăţea, dar le pietruia cariera şi îi ajuta să prindă şi alte contracte avantajoase. “Astăzi, artiştii care sunt în vogă au preţuri astronomice, noi mergeam pe sume modice, pe nimic, pentru că alea erau vremurile”, spune Mihai Constantinescu.
Corina Chiriac ştie că artiştii erau plătiţi conform atestatului pe care îl deţineau. “Existau trei grade: 3, 2 şi 1, care era cel mai bun. În general, la preţ conta şi numărul de apariţii. Jean Constantin, Dem Rădulescu primeau sume mai mari. Pentru noi nu era important câştigul, cât onoarea de a fi văzut în acea noapte într-o companie ideală, lucru care îţi asigura o continuitate a celebrităţii tale. Dacă nu erai văzut la Revelion, mulţi se întrebau dacă nu cumva ai căzut în dizgraţie şi nu vei mai fi difuzat, şi asta era o catastrofă”, mărturiseşte cântăreaţa.
“Erau bani buni, dar ai fi fost în stare să dai tu bani ca să apari. Noi făceam, de exemplu, radio aproape în fiecare zi. Era ”Unda veselă” a lui nea Vova, un celebru realizator, şi dimineaţa, la ora 08.00, eram acolo. Mă grăbeam să ajung cu zece minute mai devreme şi să prind nu loc sub scară, acolo era un podium unde te puteai întinde până îţi venea rândul, iar noi veneam ori de la o repetiţie, ori de la barul unde lucram. De obicei, planul ni se dădea peste cap, Bibanul (Dem Rădulescu) ajungea primul. Aveam trei, patru emisiuni şi ne veneau cam 35-40 de lei pe săptămână, dar ne plăteam curentul, căldura, un kg de carne”, povesteşte Alexandru Arşinel pentruGândul.
Ce-o să fie, ce-o să fie?
După Revoluţie, Vasile Muraru începe o serie de Revelioane alături de Nae Lăzărescu. Se întrec în replici spumoase, în cuplete care fac istorie, aşa că reuşesc rapid să câştige bătălia cu ratingul. “Ce-o să fie, ce-o să fie?’ a fost foarte bine primit de public. Pentru că apăream îmbrăcaţi în călugări, Patriarhul a vrut să ne excomunice, dar ne-a luat cineva apărarea în Sinod. I-a zis: <<Prefericite, lasă-i, nu râd de biserică>>. După acest episod am plecat într-un turneu în Spania şi viaţa a făcut să nimerim la masă cu mai multi preoţi care făcuseră Facultatea de Teologie la Cluj Napoca. Mi-au mărturisit că au făcut şi ei o brigadă artistică cu ”Ce-o să fie, ce-o să fie?” şi puţin a lipsit să nu fie daţi afară din facultate. În această seară, Vasile Muraru promite să ne scoale din ‘’boală şi din morţi’’ cu alte replici fabuloase. Actorul o va avea alături pe Valentina Fătu, colega sa de scenă de la Teatrul Constantin Tănase.
Sursa: www.gandul.info