La jumătatea secolului al XIX-lea, germanii trăiau divizați în 38 de state, dintre care cele mai puternice erau Prusia și Austria. Statele germane formau o confederație în care fiecare își avea propria sa individualitate. Idealul naționalist al unificării Germaniei va fi realizat de Prusia, unul dintre cele mai conservatoare state germane.
Prusia, în anii 50 ai secolului al XIX-lea, deținea o serie atuuri: Uniunea Vamală Prusacă (Zollverein) inițiată încă din 1818, înlătura numeroasele taxe vamale interne, înlocuindu-le cu un tarif perceput la frontieră; armata de a cărei modernizare a fost direct interesat regele Wilhelm I (1861-1888, împărat 1871-1888) și Otto von Bismarck, prim-ministru al Prusiei (1862-1871), mai târziu cancelar al Imperiului German (1871-1890).
Wilhelm I (în germană Wilhelm Friedrich Ludwig), s-a născut la 22 martie 1797, fiind cel de-al doilea fiu al regelui Frederick Wilhelm al III-lea al Prusiei și al Luisei de Mecklenburg. Wilhelm a fost crescut și educat în mediul conservator și cazon prusac. A intrat, copil fiind, în armată, luptând, mai târziu, alături de tatăl său în cadrul războaielor napoleoniene. A devenit căpitan (1814) și a fost avansat la gradul de maior (1815) primind comanda Regimentului de Gardă nr. 1. Un an mai târziu a primit comanda Batalionului de apărare din Stettin (Szczecin, azi în Polonia), apoi, în 1818 a preluat ca general maior comanda Brigadei de Infanterie, iar în 1820 a preluat comanda supremă Divizie de Gardă nr. 1. În 1825 a devenit general locotenent preluând comanda Corpului de Gardă prusac, se arată pe site-ul www.deutsche-schutzgebiete.de. Pe lângă activitățile militare, tatăl său l-a implicat și în treburile politice ale statului, desfășurând, în principal activități diplomatice.
În 1829, Wilhelm s-a căsătorit cu Augusta de Saxa-Weimar, având doi copii: Friedrich al III-lea, împărat german (1831-1888) și prințesa Luisa de Prusia (1838-1923).
A ieșit în evidență, mai ales prin înăbușirea în sânge a revoltei împotriva fratelui său, regele Prusiei, Frederick Wilhelm al IV-lea, din timpul Revoluției de la 1848. În 1857, regele Friedrich Wilhelm al IV-lea a suferit un atac cerebral, context, în care, în ianuarie 1858, Wilhelm a devenit prinț regent. La moartea lui Frederick, în 1861, Wilhelm a fost proclamat rege al Prusiei.
Imediat, Wilhelm a instituit un amplu program de măsuri instituționale care să-i permită un mai mare control asupra statului și a demarat un program de modernizare și întărire a armatei prusace. Măsurile sale s-au lovit de rezistența legislativului, iar pentru a înfrânge această rezistență, Wilhelm l-a numit pe Otto von Bismarck în funcția de prim-ministru.
Bismarck spunea despre Wilhelm I: “Nu este mare, dar este un cavaler și un erou”, potrivit www.deutsche-schutzgebiete.de.
Potrivit constituției Prusiei, primul ministru era responsabil doar în fața regelui, și nu a parlamentului. Din acel moment și până la moartea regelui și, mai târziu, a împăratului Wilhelm, Bismarck a controlat în mod direct politica, atât internă, cât și externă a Prusiei și, apoi, a Germaniei. Împreună au reușit să se impună în fața legislativului și au promovat o politică autoritară. Cu acordul lui Bismarck, Wilhelm a promovat o politică de restrângere a puterii Bisericii Apostolice în Germania și o politică de limitare a drepturilor sociale ale salariaților.
În plan extern, Wilhelm și Bismarck au inițiat procesul de unificare a statelor germane în jurul Prusiei. Pentru a-și realiza planurile de reunificare, Prusia a declanșat o serie de războaie.
În acest context, Bismarck s-a îndreptat, mai întâi, împotriva Danemarcei, miza fiind cucerirea ducatelor Schleswig și Holstein (1864). Folosindu-se de acest lucru, Bismarck a atras Austria în război, armata prusacă invadând țara în 1866. Înfrângerea Austriei a venit după șapte săptămâni de lupte, în urma bătăliei de la Sadova (Kôniggratz). Prusia nu a luat nici un teritoriu de la Austria, dar aceasta i-a recunoscut anexarea celor două state, Schleswig și Holstein și a altora mai mici. Ca urmare, 1 iulie 1867 în Parlament a fost organizată Confederația germană de nord sub conducerea lui Wilhelm I.
Următorul pas făcut de Bismarck a fost atragerea statelor germane din sud în noua Confederație, fapt care a provocat îngrijorarea Franței.
Războiul cu Franța (1870-1871) a fost câștigat rapid de prusaci, francezii fiind înfrânți, Napoleon al III-lea predându-se la Sedan. Franța a fost obligată la plata unei mari despăgubiri de război și să cedeze Alsacia și Lorena.
Războiul franco-prusac a definitivat procesul de unificare a Germaniei. La 18 ianuarie 1871, la Versailles, principii germani i-au oferit titlul de Kaiser (împărat) lui Wilhelm I. Implicit, Confederația germană de nord (1867-1871) a devenit Imperiul German (”Kaiserreich”, 1871-1918). Imperiul era un stat federal; împăratul era șeful statului și conducător (primus inter pares) al monarhiilor federate (regii Bavariei, Württemberg-ului, Saxoniei, marii duci de Baden și Hesse, precum și senatele orașelor libere Hamburg, Lübeck și Bremen).
Otto von Bismarck a devenit primul cancelar al Imperiului și a dominat politica internă și externă a acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomația sa, numită Realpolitik, și modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de “Cancelarul de Fier”(“der Eiserne Kanzler”).
Una dintre cele mai importante figuri politice ale secolului al XIX-lea, Wilhelm I a murit la 9 martie 1888, fiind, ulterior, numit de istorici ”Wilhelm cel Mare”. A urmat la tron fiul său, Frederick al III-lea, care a domnit doar trei luni, fiind bolnav de cancer. A urmat la tronul Imperiului German, fiul acestuia, Wilhelm al II-lea, ultimul împărat german (1888-1918), care a jucat un rol extrem de important în declanșarea Primului Război Mondial.
Sursa: www.agerpres.ro