În zilele noastre, cultura urbană a făcut celebră ideea că trăim vremuri în care preferăm să dam cu piciorul atunci când ceva se strică, decât să încercăm să reparăm lucrurile. Într-adevăr, în România, acest principiu se aplică încă, mai ales atunci când vine vorba de relaţiile personale. Autoiluzionarea, teama de a dezvălui unui străin cele mai intime probleme şi contactul brusc cu realitatea dură sunt principalele elementele care îi ţin pe români departe de terapia de cuplu. Deşi aceasta este alternativa sănătoasă la „a spăla rufele murdare în familie”, iar apoi a suferi crunt până la epuizare, sinceritatea totală faţă de partenerul de viaţă se dovedeşte a fi un pas mult prea greu de făcut. Aşa cum aşteptările nerealiste sunt primele care atentează la armonia unui cuplu, curajul de a cere ajutorul unui psihoterapeut poate salva o căsnicie dintr-un impas care pare imposibil de depăşit.
Preconcepţiile şi confuziile legate de termenii de „psiholog”, „psihiatru” şi „psihoterapeut” sunt şi acum foarte prezente în societatea autohtonă şi în mentalul colectiv. Românii nu sunt încă foarte deschişi la ideea de terapie de cuplu. O spune psihologul clinician Camelia Dumitru, de la clinica The Mind, un specialist care, de-a lungul timpului, a salvat multe căsnicii şi a vindecat multe traume. Unii se ruşinează de problemele pe care le întâmpină în relaţie, alţii, pur şi simplu, nu au luciditatea să accepte că sunt nefericiţi.
„A intra în terapie este un act de curaj, presupune a-ţi mobiliza voinţa, a merge în faţa unui străin şi a-ţi expune cele mai intime probleme.
De multe ori, e mult mai simplu să ne autoiluzionăm, să ne păcălim singuri că lucrurile merg bine, inclusiv în cuplu. În plus, terapia de cuplu înseamnă că eşti pus într-un context în care, într-un fel, eşti forţat să renunţi la toate ideile sau etichetele pe care le ai despre cealaltă persoană. Eşti forţat să-l vezi în realitate aşa cum este. Nu e întotdeauna confortabil”, spune Camelia Dumitru.
„Nu mai suntem bine împreună. Ajutaţi-ne!”
Aceasta este masca sub care se ascunde, de cele mai multe ori, nevoia disperată de salvare, gâtuită de jenă şi de teama de ridicol. Într-o viaţă întreagă lucrurile se modifică rapid, interesele şi planurile de viitor suferă schimbări uneori greu de digerat, iar motivele care atentează la armonia unui cuplu sunt extrem de greu de epuizat.
Care dintre parteneri apelează, mai întâi la şedinţele de terapie? Inerţia sugerează că femeile sunt, în general, mai preocupate de ceea ce se întâmplă în relaţia lor, dispuse să facă mai multe sacrificii şi să încerce orice pentru a-şi salva fericirea. Psihoterapeutul vorbeşte, însă, despre această iniţiativă ca despre o chestiune care nu are nicio legătură cu sexul partenerului, ci, mai degrabă, cu gradul de interes pe care îl are acesta în a rezolva toate frustrările acumulate de-a lungul timpului.
„Ştiu că opinia generală este că femeile fac primul pas. Însă la noi în clinică nu cred că se verifică acest lucru. Ambii parteneri solicită ajutorul nostru. De obicei, aş spune că sună partenerul care este mai implicat, care are nevoie mai mare de clarificare, partenerul care are speranţe că lucrurile se pot schimba”, detaliază Camelia Dumitru.
Banii ocupă astăzi un loc foarte important în ţelurile unei persoane, iar atunci când obţinerea lor trece mai presus de înţelegerea cu cei din jur, apare deja o problemă serioasă. Lipsurile financiare, dezechilibrul dintre viaţa profesională şi cea personală sau rutina sunt punctele fierbinţi de pe harta neînţelegerilor între parteneri. O altă conjunctură delicată este şi apariţia unui nou membru al familiei, un copil, care antrenează foarte mult stres. Atunci când presiunea se simte în aer, orice pas greşit poate fi sancţionat cu asprime. Micile imperfecţiuni care la început păreau de-a dreptul adorabile se pot transforma în cauzele unui scandal-monstru. La fel şi pretextele banale, de tipul „de ce ai pus paharul pe masă şi nu l-ai pus pe dulap?”.
Camelia Dumitru subliniază că „dincolo de toate aceste motive, se întâlneşte un cumul de factori: de la lipsa de comunicare reală, subliniez, reală, între parteneri, de la rutină, care intervine şi care ne toceşte afectiv în relaţia cu ceilalţi, la aşteptări exagerate pe care le avem de la partenerul nostru. De multe ori tindem să vedem în partener şi un partener sexual, şi cel mai bun prieten, şi un confident, şi un partener în hobby-uri, adică vrem de la o persoană extrem de multe lucruri”.
„Să învăţăm să ne asigurăm fericirea din mici bucurii cotidiene”
Pe Glob există, probabil, şapte miliarde de definiţii ale fericirii, câte una pentru fiecare pământean. Această diversitate face cu atât mai mare efortul de a găsi două fraze care să se completeze şi care să ajungă, într-un final la formarea armoniei, după cum subliniază şi specialiştii. Totuşi, în linii mari, există câteva eforturi pe care oamenii pot să le ducă la bun sfârşit şi care, până la urmă, nu ar face decât să le îmbunătăţească relaţiile cu cei din jur. Prima recomandare ar fi renunţarea la aşteptările nerealiste.
„Foarte mulţi dintre noi au aşteptarea ca, într-o relaţie de cuplu de durată să simtă aceiaşi fluturi în stomac pe care i-au simţit la primele întâlniri.
Ei bine, asta nu se poate. Iubirea romantică se transformă, încet, încet, în ataşament, şi asta nu e ceva rău. Ataşamentul nu e cu nimic mai prejos decât iubirea romantică. Ataşamentul e un sentiment puternic, e valoros, e stabil.
În ultimul rând, aş menţiona partea de a ne permite să fim vulnerabili, adică a ne dezvălui emoţiile, gândurile, trăirile în faţa celuilalt şi a comunica prin îngăduinţă şi respect. Iar, ca un ingredient minune, eu aş spune că e simţul umorului. Ajută întotdeauna!”, punctează Cameila Dumitru.
Ca un sinonim al terapiei de cuplu, specialistul vorbeşte despre „travaliu”, un proces de durată, nu întotdeauna confortabil, dar în urma căruia relaţia renaşte, iar partenerii se redescoperă şi, mai ales, găsesc cele mai discrete nuanţe ale fericirii în doi. Metodele nu sunt general valabile, ele diferă de la pacient la pacient, dar, oricum ar fi, psihoterapeutul vorbeşte despre o dimensiune „planificată” a fericirii, un obiectiv spre care trebuie să ne îndreptăm cu luciditate, fiind permanent conectaţi cu nevoile noastre.
„Fericirea nu este un obiect, fericirea nu o găsim. Toate cercetările din domeniul fericirii sau well-being-ului, cum spun psihoterapeuţii, arată că fericirea se creează, se construieşte, şi asta se întâmplă într-un mod foarte asumat, cu luciditate, cu răbdare, cu încercări nereuşite şi încercări din nou. (…) Numai când fac asta pot să-mi planific fericirea, pot să-mi ating obiectivul de a fi fericit. În rest, dacă nu am această luciditate, mi se pot întâmpla evenimente fericite, dar ele sunt pur hazard, se pot întâmpla sau nu se pot întâmpla. Ideea este să învăţăm să ne asigurăm fericirea din mici bucurii cotidiene, zi de zi”, îndeamnă Camelia Dumitru, cu zâmbetul persoanei care chiar pune în aplicare sfaturile pe care le dă pacienţilor săi.
Pe de altă parte, o relaţie de cuplu care să meargă până la identificarea totală a unuia dintre parteneri cu celălalt nu este tocmai cea mai sănătoasă. Oamenii au nevoie de intimitate, de propriul spaţiu pe care să-l gestioneze după bunul plac, iar un cuplu nu înseamnă că celălalt trebuie neapărat „să respire doar acelaşi aer pe care îl respir eu”. O astfel de atitudine este greşită, erodează individualitatea şi unicitatea celor doi şi determină ancorarea în rutină. Partenerii au nevoie de experienţe noi, de explorarea propriilor interese, pentru că doar în acest mod pot să vină cu ceva nou, să se întoarcă la celălalt „îmbogăţit”.
Cât de mult contează banii în ecuaţia fericirii?
Bucuria finală este doar faţa ideală a psihoterapiei. Dincolo de armonie şi vindecări, există cazuri în care, independent de priceperea specialistului, rămân probleme extrem de grave despre care oamenii nu învaţă cum să le depăşească, ci, mai degrabă, cum să îşi desfăşoare viaţa cu ele. Cele mai dure sunt acelea în care neînţelegerile din cuplu sunt date de suferinţa sau boala unui dintre parteneri. Stresul, durerea, şi traumele provocate pot fi, totuşi, „vindecate” cu ajutorul unui psihoterapeut.
Despre şocul pe care îl cauzează boala, Camelia Dumitru spune că el poate fi atenuat prin toleranţă. „Am fost acolo pentru ei, alături de ei în suferinţă, am avut răbdare şi i-am acceptat. Atunci când ai o suferinţă de tipul acesta şi eşti văzut de cineva, eşti văzut cu toată umanitatea ta şi persoana respectivă are răbdare cu tine şi te acceptă, ai şanse mai mari la vindecare.”
Îşi aminteşte, însă, şi de cazuri care i-au apăsat greu pe umeri, care i-au provocat ei înseşi frustrare şi senzaţia de nepuţinţă şi regret: „acestea sunt situaţiile în care ceea ce se întâmplă este un context de viaţă care nu poate fi modificat. Mă gândesc aici fie la cazurile de boli terminale, iar acolo e ceva ce nu poţi modifica, poţi modifica doar calitatea vieţii individului respectiv. Acolo intervine o frustrare din partea mea, pentru că mi-aş dori să pot face mai mult”.
Înţelepciunea populară spune că „banii nu aduc fericirea”, iar teoriile specialiştilor tind să fie de acord cu această afirmaţie. De altfel, factorii pe care îi au în comun toţi oamenii fericiţi nu au niciun fel de legătură cu grosimea portofelului, dimpotrivă. Armonia cu semenii, mulţumirea de sine, altruismul şi o slujbă care să aducă satisfacţii sunt ingredientele care dau o fericire aproape de perfecţiune.
„Un alt element este să fii generos şi să fii implicat în comunitate. Pentru că noi, oamenii, avem această nevoie fundamentală de a avea o contribuţie, de a simţi că ceea ce facem are sens. Ei bine, atunci când eşti generos şi eşti implicat, într-un fel sau altul, în comunitate, îţi aduci contribuţia, şi asta îţi creşte nivelul de fericire”, încheie Camelia Dumitru.
Sursa: www.gandul.info