Creştinii îl cinstesc şi sărbătoresc, astăzi, pe Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul sau Sântilie, aşa cum e cunoscut în popor. În Panteonul românesc Sântilie este o divinitate a Soarelui și a focului, identificată cu Helios din mitologia greacă și cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă. Ca divinitate solară și meteorologică, Sfântul Ilie provoacă tunete, trăznete, ploi torențiale și incendii, și are puterea de a lega și dezleaga ploile și de a hotârî unde și când să bată grindina.
În perioada sa pământeană Ilie a săvârșit păcate, cel mai mare fiind uciderea părinților săi la îndemnul diavolului, păcate pe care le-a ispășit în moduri diferite și din această cauză Dumnezeu l-a iertat, l-a trecut în rândul sfinților și l-a urcat la cer într-o trăsură cu roți de foc trasă de doi sau de patru cai albi înaripați. În sfantul iliecer, Sânt-Ilie cutreieră norii, fulgeră și trăsnește dracii cu biciul său de foc pentru a-i pedepsi pentru răul pe care i l-au pricinuit. Și, pentru că dracii înspăimântați se ascund pe pământ prin arbori, pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor și chiar în trupul unor animale, Sânt-Ilie trăsnește năprasnic pentru a nu-i scăpa nici unul dintre ei.
Tradiții de Sfântul Ilie
În ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semănate cu cânepă (cânepiști), se dezbrăcau și, goale, se tăvăleau prin cultură, apoi se îmbrăcau și se întorceau acasă. Dacă, în noaptea dinspre Sânt-Ilie visau cânepă verde era semn că se vor mărita cu flăcăi tineri și frumoși iar dacă visau cânepă uscată se zicea că se vor mărita cu oameni bătrâni.
În dimineața acestei zile se culegeau plante de leac, în special busuiocul, ce erau puse la uscat în podurile caselor, sub streșini sau în cămări. Tot acum se culegeau și plantele întrebuințate la vrăji și farmece.
Femeile duceau în această zi busuioc la biserică pentru a fi sfințit după care, întoarse acasă, îl puneau pe foc iar cenușă rezultată o foloseau în scopuri terapeutice atunci când copiii lor făceau bube în gură.
Nu era voie să se consume mere până la 20 iulie și nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina, obicei păstrat și astăzi. În această zi, merele (fructele lui Sânt-Ilie) se duc la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.
De Sfântul Ilie, românii își aminteau și de sufletele morților, în special de sufletele copiilor morți. Femeile chemau copii străini sub un măr, pe care îl scuturau ca să dea de pomană merele căzute. Astfel, se considera că morții se veselesc.
Scenariul ritual de renovare a timpului, specific tuturor marilor sărbători calendaristice, cuprinde și practici de pomenire a morților. Bisericile sunt pline, acum, cu bucate pentru pomenirea morților (Moșii de Sânt-Ilie), iar la casele gospodarilor se organizează praznice mari.
Se credea și se mai crede și astăzi că dacă tună de Sânt-Ilie, toate alunele vor seca iar fructele din livezi vor avea viermi.
Acum, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operație numită „retezatul stupilor”. Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbați curați trupește și sufletește, îmbrăcați în haine de sărbătoare, ajutați de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină.
După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele și vecinii invitați la acest moment festiv, gustau din mierea nouă și se cinsteau cu țuică îndulcită cu miere. Masa festivă avea menirea de a asigura belșugul apicultorilor și de a apăra stupii de furtul manei și se transforma într-o adevărată petrecere cu cântec și joc. Era nevoie de multă atenție, ca la această masă să nu fie prezenți cei ce știau să facă farmece și vrăji, căci mierea furată în astfel de zile mari „e mai cu putere la farmecele și vrăjile lor”.
Sânt-Ilie marchează totoată miezul verii pastorale, data când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată dupa urcarea oilor la stână. Cu aceasta ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soțiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.
În vechime, se obișnuia ca în această zi să se organizeze întâlniri ale comunităților sătești de pe ambii versanți ai Carpatilor (numite nedei), se organizau târguri de Sânt-Ilie, iarmaroace și bâlciuri, unele paăstrate până în zilele noastre. În cadrul acestor manifestări, ce durau mai multe zile și erau considerate a fi bune prilejuri de cunoaștere pentru tineri, atmosfera era însuflețită de muzică și se făcea comerț cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte și produse agricole.
De Sfântul Ilie: nu se lucreaza de teama pagubelor (traznete, ploaie, grindina); il cinstesc mai ales cojocarii, stuparii – se reteaza stupii, se duc faguri si mere la biserica spre binecuvantare si se impart de pomana; se culeg in zori plante de leac stropite cu sange de cocos taiat deasupra lor; se duc berbecii la berbecar; daca tuna vor fi merele si alunele viermanoase; daca ploua, va ploua 20 de zile.
Sursa: crestinortodox.ro