A predat un an de zile într-un sat din Africa, în Malawi, a călătorit prin toată Europa cu autostopul şi a adunat deja, la doar 27 de ani, o grămadă de poveşti şi experienţe fascinante.
Bogdan Veselovski e voluntar. I-a învăţat franceză, engleză şi colinde româneşti pe sute de puşti din Africa, unde a fost plecat un an de zile în cadrul unui program educaţional al guvernului din Malawi. Dar înainte de asta, a călătorit prin Europa cu autostopul şi cu cortul, aproape fără niciun ban, însă asta nu l-a ţinut în drum. Vese, cum îi spun prietenii, are o caracteristică specială. Este un om liber, gândeşte liber, fără să-şi pună probleme, fără stres şi e de un optimism debordant. În Malawi, copiii îi spuneau „happy man” fiindcă e tot timpul vesel. Într-un interviu pentru „Adevărul”, Vese ne-a relatat poveştile pe care le-a adus înapoi în România, unde se întoarce de fiecare dată după aventurile sale prin ţări străine. A revenit în ţară de curând, dar deja simte cum îl trage dorul spre noi aventuri, de data aceasta prin Asia, începând cu Rusia, ţara strămoşilor lui, de unde se trage şi o rudă de a sa celebră, compozitorul de muzică uşoară Vasile Veselovski.
Adevărul: Ce relaţie de rudenie ai cu Veselovski?
Bogdan Veselovski: A fost fratele bunicului meu din partea tatălui.
L-ai cunoscut?
Da, când eram mic.
Ce ţii minte despre el? Că avea mustaţă. Stră-stră-bunicii mei au venit aici din Imperiul Rus, au fugit la Revoluţie de comunişti. Au vrut să ajungă în Franţa, dar s-au oprit aici. Am avut un străbunic pilot, erou al armatei albe în Primul Război Mondial, altul era bancher la Petersburg pe vremea ţarilor. Nu prea au mai rămas mulţi descendenţi, mai suntem câţiva doar care avem numele „Veselovski”
De ce s-au mutat părinţii tăi din Bucureşti? Cum era pe vremuri cu repartizarea.
Părinţii mei au ajuns la Mioveni, tata a lucrat la Dacia.
Cum a fost copilăria ta?
Am avut o copilăie fericită, am crescut în spatele blocului, vara prin tabere şi excursii.
Cum a încept pasiunea asta pentru călătorie? În studenţie am făcut o grămadă de drumeţii pe munte şi aşa am ajuns să călătoresc prin toată România, mergeam cu autostopul. Cel mai mult cred că mi-a plăcut Retezatul şi Crovurile din Mehedinţi.
Care a fost prima ţară vizitată? Suedia, aveam 7 ani. A fost şocant să treci de la România anilor 1990, la Suedia, eram wow.
Cum ai vizitat Europa mai târziu, în studenţie? Cu autostopul. După ce am terminat facultatea, după ce explorasem România pe toate cărările, am zis să văd şi cum e în afară, tot în stilul caracteristic studenţesc „Ia-mă nene”. Primul meu roadtrip a fost în 2012.
Cum ai plecat din Bucureşti?
Am plecat cu autostopul din Militari. Sunt autostopist de meserie.
Care sunt secretele autostopului?
Hmm, să ştii că diferă să fii autostopist în România faţă de cum e în afară. În primul rând, noi suntem cam singurul popor din Europa unde se cer bani. Prima replică pe care o spun în Europa, ca student care face autostopul, este „Mă iei şi pe mine? Dar să ştiţi că bani nu am”. Unii te iau, alţii te lasă acolo şi aştepţi următoarea maşină. La un moment dat, mai ales în România, te prinzi care sunt rechinii care fac asta doar pentru bani. În schimb, în afara ţării nici nu se pune problema să-ţi ceară bani, chiar în ţări mai slab dezvoltate decât România. Cred că ţine de mentalitate.
Care a fost cel mai memorabil autostop? Ohoo, sunt câteva. A fost unul în România, vroiam să ajung în Caransebeş. Se opreşte un ţigan cu mustăţi din alea mari, cu pălărie şi cu un Ford din acela vechi din anii 1970. „Unde băieţii? Caransebeş? Gataa!”, „Dar să ştiţi că bani n-avem…”, „Cum aşa domne’ ? Ce e aici” şi pleacă, nu stă la discuţii. După câteva secunde, vedem cum dă înapoi maşina. „Haideţi mă, să nu spuneţi că ţiganul nu e om!”. A fost genial drumul ăla, cu muzică ţigănească, cu tot ce vrei. Când am plecat în primul meu roadtrip (România-Ungaria-Slovacia-Cehia-Polonia-Germania-Elveţia-Italia-Slovenia), îmi tradusesem în fiecare limbă din ţările în care mă duceam „Nu am bani”, fiind obişnuit cu situaţia din România. Dacă ştii un pic de engleză, franceză, italiană, chiar şi rusa m-a ajutat, te descurci. Asta, sau pur şi simplu limbajul semnelor.
Prin ce peripeţii ai trecut?
Îmi aduc aminte în Muntenegru, când am făcut o excursie numai prin Balcani. M-au luat doi albanezi cu autostopul, unul din ei lucra pentru Guvern. Avea o maşină de lux, conducea cu 200 la oră şi ascultam Pavarotti la maximum pe nişte peisaje de vis. Ne opreşte poliţia pe drum, iar tipul ăsta se duce fără niciun stres şi scoate legitimaţia de la Guvern, la care poliţiştii: „Gata boss, s-a făcut, treceţi mai departe”. În călătorii îţi dai seama cât de mult ne asemănăm ca popor cu alţii.
Nu ţi-e frică? Cine ştie cine te ia cu autostopul.
Nu, eu merg pe premiza că dacă e să ţi se întâmple ceva, ţi se va întâmpla oricum. Bine, am avut şi situaţii ciudate când am crezut că până aici a fost. Eram în Polonia, m-a luat un burtos simpatic cu o Dacie. Mergeam spre următorul oraş şi văd că se abate de la autostradă, trece pe un drum secundar, apoi pe un alt drum. GPS-ul tot spunea să se întoarcă. Tot aşa, tot aşa, până la un moment dat când vedem în faţa noastră o pădure. S-a oprit. Se întoarce spre mine şi zice „Dead end” (drum închis). Întoarce şi revine pe autostradă. Nici acum nu ştiu ce a fost, poate era „dead end-ul” meu.
Cum faci cu banii?
Bugetul meu în eurotrip e de 10 euro pe zi. Practic, nu dau bani pe transport, pe cazare, fac couchsurfing şi când nu găsesc, am cortul cu mine. Nu contează cum călătoresc, nu contează ce mănânc, contează ce văd şi oamenii pe care-i întâlnesc. Mă costă transportul în oraşele mari, mai ales că în capitalele mari autostopul nu se face din centrul oraşului, ci de la margine. Există şi un site special pentru autostopişti, hitchwiki se numeşte. Mai plătesc intrări la muzee, dar eu am şi brevetul de ghid turistic şi pot intra fără să plătesc. În general, când călătoreşti aşa, mâncare îţi oferă gazda la care stai, nu prea cumperi. Ce e al tău e şi al lor, acesta este spiritul de couchsurfing. Ca să fac un calcul, ultima dată m-am plimbat o lună prin Marea Britanie şi am cheltuit 300-400 de lire în total.
Ai avut vreodată probleme fiindcă eşti român?
Ha! Românul e special. Nu am încercat niciodată să ascund că sunt român, am încercat în felul meu să fiu un ambasador pentru ţara mea. Reacţiile străinilor diferă. În general am avut reacţii pozitive, cu excepţia ţărilor unde nu avem o faimă bună cum e în Italia sau în Franţa. Ţin minte că un italian mi-a zis că nu mă crede că sunt din România fiindcă sunt prea alb. Încerc să le spun cine suntem, că nu tot românul e hoţ, că nu tot românul e cerşetor, că nu tot ţiganul e rău.
Profesor în Africa: „Au clase de 100 de copii acolo”
Povesteşte-ne despre Africa. Ai făcut voluntariat un an acolo.
Iniţial am căutat voluntariat în Rusia, dar am întâmpinat fel de fel de probleme şi o prietenă de-a mea mi-a zis de un proiect de voluntariat în Africa. Puteam alege între trei ţări şi eu am ales Malawi fiindcă era un proiect educaţional. Dintotdeauna mi-am dorit să ajung în Africa, nu doar ca turist, ci să trăiesc acolo pe o perioadă de timp. Am zis gata, asta e pentru mine.
Ce ai făcut acolo?
Proiectul era de educaţie nonformală, ştiam că în satul în care urma să ajungem era un centru de tineret, dar nu ştiam nimic concret. Practic, asta a fost frumuseţea proiectului, fiind ceva nou acolo. Am avut şansa să ne implicăm, să venim cu idei, să ne facem programa şi orele. Am predat la grădiniţă, la şcoala primară şi la liceu, am făcut şi educaţie nonformală la centrul de tineret. Practic, am predat franceză, engleză, lecţii de computer, dezbateri, workshop-uri, voluntariat de mediu, activităţi sportive. Ajunsesem să am un orar foarte de încărcat şi pe diverse subiecte. A fost genial să fii profesor în Africa, au clase de 80-100 de copii.
100 de copii? Ce faci cu o clasă de 100 de copii, cum se desfăşoară ora?
Interesant. Cred că dacă ar auzi diriga mea că am ajuns prof de franceză în Africa nu i-ar veni să creadă. Am avut şi un coleg francez la început, care a plecat mai repede. A ajuns să-mi placă tare mult, le predam şi profesorilor franceză. Am mai predat educaţie civică şi etică. I-am învăţat şi colinde româneşti şi să danseze hora, am zis să las ceva şi din România acolo. Mă întrebau despre România, cum suntem noi.
Şi ce le ziceai?
Că suntem diferiţi, că nu toţi europenii sunt la fel. Ei au impresia că toţi oamenii albi sunt bogaţi, într-un fel am avut impresia că încă se raportează la albi ca pe vremuri, îi consideră un fel de rasă superioară.
Cum îţi dai seama de asta?
Eu am plecat de aici crezând că nu vom fi foarte bine primiţi din cauza istoriei de colonialism şi sclavie a Europei, dar din contră, au un respect teribil pentru omul alb. Consideră că albii i-au civilizat, ceea ce mi se pare o spălare pe creier. Spre exemplu, când copiii văd oameni albi, aleargă după ei „give me money, give me money” sau „give me my money” (dă-mi bani, dă-mi bani” sau „dă-mi banii mei”). Pe de o parte e trist când vezi situaţia de acolo. Pe de altă parte, pe cât de săraci sunt, îi vezi atât de zâmbăreţi, atât de deschişi, atât de prietenoşi. Când ajungi înapoi în Europa îţi dai seama, de fapt, cum e omul, că e tot timpul nemulţumit, cu cât are mai mult, cu atât vrea mai mult. Avem atâtea oportunităţi şi nu realizăm asta, nu suntem mulţumiţi de ceea ce avem.
Cum se raportau la tine copiii?
Ah, îmi spuneau Bogdani sau Bogodani, fiindcă la ei toate cuvintele se terminau în vocale. Veneau să te îmbrăţişeze. Eu având şi părul mai lung, mi se mai spunea şi „rastaman”, adică ascultător de raggae. La ei nu există cultura rockului, deci automat te credeau rastaman dacă te vedeau cu părul mai lung. Mi se mai spunea şi „happy man” (omul fericit) fiindcă aveam un tricou cu „Mr Happy” şi fiindcă râd tot timpul. A fost experienţa vieţii mele de până acum. „Eu sunt Vese, africanul”
Cum e societatea lor?
Se îmbină foarte frumos tradiţiile vechi cu cele noi. Lucrul acesta îl vezi în special în biserică. E atât de fascinant, în fiecare duminică mă duceam la câte o altă biserică, de plăcere efectiv, se cântă la tobe, se dansează, e un show întreg şi multă bucurie. Au un ritm fantastic. Am şi învăţat din limba lor, chiar am simţit că fac parte din comunitatea lor, că sunt de-al locului. Sunt oameni foarte deschişi, toţi sunt prietenoşi, oamenii închişi care nu vorbesc şi nu socializează sunt consideraţi nişte ciudaţi. Pentru ei, viaţa personală nu e ca pentru noi, nu sunt aceleaşi delimitări. Am putut să văd viaţa prin ochii lor, două luni am stat fără curent, nu aveam internet, trebuia să cobor până într-un alt sat mai mare ca să am acces la internet, era un drum de două-trei ore. În sezonul secetos nu mai aveam apă curentă, făceam duş cu cana, veceul era în fundul curţii. Chestii de genul ăsta, dar m-am adaptat foarte uşor. Am zis „eu sunt Vese, africanul”.
Ai făcut şi pe acolo autostopul?
Da! Am fost în Zambia. Am zis că nu vreau să părăsesc Africa fără să văd cascada Victoria, care e în Zambia. M-am dus cu autostopul, am stat cu couchsurfing şi cu cortul. Am mai mers cu autobuze şi cu maxi taxi în România, dar nimic nu te pregăteşte pentru transportul public din Africa, sunt 30 de oameni în loc de 15, cu tot cu curci, cu bibilici, atmosfera africană, ceva fantastic. Ştiam că la cascadă se poate face bungee jumping şi că asta costă 100 de dolari, aveam banii număraţi până la ultimul kwatcha (moneda locului), îi adunasem timp de câteva luni. Are 110 metri, este al treilea cel mai înalt loc din lume unde poţi să faci bungee-jumping. Este practic podul care leagă Zambia de Zimbabwe. Din păcate, când am ajuns acolo am aflat că e mai scump de atât, dar am obţinut o reducere. Dacă în România mai obţineam reducere cu „ştiţi că sunt student”, în Africa am reuşit asta cu „ştiţi, sunt voluntar”.
De ce te-ai întors în România?
Fiindcă e acasă, home is home. Dar vreau să continui să călătoresc, cel puţin până la 30 de ani, lumea e mare, viaţa e scurtă. Vese le trimitea prietenilor din România poezii în care le povestea prin ce peripeţii a mai trecut:
Dor Trecut-au şase luni
Dar mă simt chiar bine,
Mă simt perfect
Nu mi-e dor decât de tine,
De tine, internet,
De nopţile de joc,
De concerte rock,
De operă şi teatru,
De etajul patru,
De aragaz mi-e dor,
De mâncare la cuptor,
De prăjituri şi ciocolată
Şi de-o anume fată,
De şuncă afumată
Cu brânză, ceapă, caşcaval;
De un loc special
Unde nu-s stresat
În momentul delicat,
Un loc numai al meu,
Fără muşte în WC-u.
Mi-e dor să am curent mereu
Şi o maşină de spălat,
Un duş adevărat,
Un duş fără de cană.
Mi-e dor de un pahar de vin
Sau de-un şpriţ în Argentin
Din bidon sau damigeană,
Tămâioasă ori Fetească
Sau de un pahar de vorbă
Neaoş românească
Sau măcar de-o ciorbă,
De bere cu lămâie,
De-o ceasornicărie.
Mi-e dor de step din când în când,
Mi-e dor să-mpărtăşesc un gând
Unui prieten bun,
Mi-e dor să spun ”Sărut mâna pentru masă”
Dup’-o cină copioasă …
Însă multe nu contează.
Cerul brusc se-nseninează
Când mă bucur zi de zi
De căldură şi copii,
De zâmbete şi soare,
De lume primitoare,
De zebre, crocodili,
Elefanţi şi babuini
Şi alte animale;
De fructe tropicale,
De o viaţă diferită,
Fără griji şi liniştită,
De nou şi de natură,
Tradiţii şi cultură.
Şi-n plus nu-mi este dor
De politică şi ştiri,
De violenţă şi omor,
De scandaluri şi iubiri,
De oameni în ’tendinţe’,
De ifose şi fiţe – Piţipoance, şmecheraşi,
Băieţaşi de băieţaşi.
Nu mi-e dor de parcagii
Şi de anumiţi copii
Graşi şi alintaţi,
Răsfăţaţi şi râzgâiaţi
Cu gura pe şaorma (cu de toate),
Cu ochii-n telefon (I-phone dacă se poate),
Cu nasu’-n prafuri,
Cu urechea la maneaua din tarafuri
Şi cu mâna …. în chiloţi;
De oamenii-roboţi,
De cei ce ţara nu-şi iubesc,
De oameni trişti ce nu zâmbesc,
De plictisiţi şi grandomani
Ce-aleargă după bani,
De aroganţă şi dispreţ,
De frig şi de îngheţ,
De rahaţii de căţel
Nu mi-e dor de nicun fel
De vorbe anumite,
Reproşuri felurite:
”Maturizează-te, copile,
Ce vei face mâine?
Tu s-aduci în casă
Şi să pui pe masă
Lapte, ouă, pâine!”
Nu îmi pasă.
Sunt prea tânăr să stau doar acasă
Viaţa-i scurtă, lumea-i mare,
N-am decât două picioare
Şi o fire … unii zic rătăcitoare,
Rebelă şi nonconformistă.
Prea idealistă.
…………………….
Al vostru ‘pierde-vară’,
Al vostru camarad,
Departe de-a sa ţară,
Veselovski Bogdan-Vlad
Sursa: www.adevarul.ro